Isi petrece eternitatea intr-un borcan…

Cred ca simplul fapt de a fi revenit in Bucuresti este in sine o sursa de poasta dispozitie. Azi nu s-au petrecut prea multe lucruri demne de consemnat, insa mici amanunte stresante continua sa se iveasca de unde nici nu astepti.

Pentru prima data in decurs de cativa ani de zile, mi-am uitat cartea acasa, astfel ca m-am vazut obligata sa parcurg cele cinci statii de metrou in ceea ce se prefigura a fi o stare de plictiseala absoluta. Aceasta sincopa in ritmul cotidianului m-a determinat, contrar asteptarilor si obicieurilor mele, sa o privesc ca pe un ragaz de a observa oamenii din jurul meu.

Intamplarea a facut (sau poate nu) ca astazi atentia sa-mi fie atrasa de personajele feminine. In primul rand am avut ocazia sa remarc abundenta de cititori (predominant femei), fapt imbucurator, dar totusi demn de pus sub semnul intrebarii. Pentru a fi un om cult sau cel putin pentru a fi privit ca atare, este suficient sa citesti orice iti cade in mana, toate bestseller-urile aparute in librarii? De unde intrebarea cu pricina? Pentru ca am vazut intr-un singur vagon, trei doamne citind “Amurg”…si inca una delectandu-se cu Coelho. Este cool, nu?

Adaugat mai tarziu: De fapt nu despre preferinte literare voiam sa scriu, ci de despre cat de lesne este sa joci rolul anonimului. Nu v-ati gandit la asta, nu? Nici eu…

O recunosc dupa felul in care paseste cu grija pentru a nu ma trezi, fara sa aiba macar banuiala ca de fapt doar ma prefac pentru a-i pandi in voie fiecare miscare. Ii simt prezenta de cand intra in scara blocului iar nelinistea pe care mi-o provoaca liftul ce raspunde apelului de a cobori la parter, nu poate decat sa-mi confirme ca in cateva secunde ea va fi langa mine si ma va pupa cu multa atentie pe obraz, cuprizandu-mi capul in maini.

Pentru o vreme, singuratatea mea va lua sfarsit, fiind inlocuita de gesturile ei rapide si neglijente care, de cele mai multe ori, imi amplifica nervozitatea acumulata in timpul asteptarii. Ma tem ca iarasi nu mai voi putea abtine si ma voi indrepta spre ea in viteza, raspunzand indiferentei cu violenta. Bineinteles ca atunci ne vom certa…de fapt, doar ea pentru ca in tot acest timp eu tac si o fixez cu obraznicie iar uneori, cand vreau sa rad si mai mult pe seama ei, ii arat limba. Atunci ea se destinde si zambeste la randul ei, desi stie ca nu ar trebui; ma strange in brate, imi vorbeste cu multa blandete si pare ca ne-am impacat…pana data viitoare.

Apoi ea se intinde pe canapea, ma cheama, imi face semne sa ma apropii…insa o refuz intotdeauna, asezandu-ma cat mai confortabil in fotoliu. Plictisita, isi ia o carte in care se uita ca mata in calendar. Am convingerea ca nu intelege mare lucru din ea sau ca, in orice caz, nu-i foloseste la nimic de vreme ce rareori vorbeste despre asta.

Alteori, insa, scoate o cutie mare, plina de fire colorate, margele de toate formele, diferiti clesti, cleme si agrafe, pe care le invarte in fel si chip, in speranta ca va crea vreo opera de arta. Prostii! Obiectele pe care le face sunt, in cel mai bun caz, demne de dispretuit. Numai cand ma gandesc ca pe toate lanturile alea oribile pe care le face vrea sa mi le puna la gat, ma apuca disperarea…ma simt ca un mascarici.

Dupa ce termina cu toate astea, adoarme. O privesc, iar la cea mai mica grimasa pe care i-o observ pe chip, ma apropii de ea pentru a o putea urmari indeaproape…iar dimineata ma trezesc langa ea, cu trupurile alaturate, cu picioarele atingandu-se.

Oare de asta data care dintre noi a castigat? Ce mai conteaza, de vreme ce rareori parem a ne intelege unul pe celalalt? Cum as putea sa-i inteleg pe oameni? Cum ar putea ea sa inteleaga pisicile?