Pentru astăzi plănuisem o scriere mult mai seacă despre sensul vieţii şi alte nimicuri de genul ăsta, dar cum prin bunăvoinţa computerului conjugată cu cea a internetului, autosave-ul s-a mişcat mai repede decât ctrl+V, învăţăturile cuprinse în acel text au rămas pe veci pierdute în hăţişurile serverului, o să vă recomand ceva care să va ia durerile de cap mai ceva ca fraza mea atent meşteşugită.

Reţeta cu pricina a fost extrasă cu nişte eforturi de neimaginat tocmai din cele mai întunecate tainiţe ale bucătăriei şi se referă, bienînţeles, la una dintre cele mai rafinate bucate din câte v-a fost dat să gustaţi.

Ingrediente:

1 bucată conopidă înflorată

1 cuţit cu lama bine ascuţită

1 şorţ de bucătărie impermeabil

1 sac de gunoi rezistent

Preparare

Cu ajutorul cuţitului se face o secţiune transversală în conopidă, fără teamă de sangele care ar putea rezulta în urma acestei operaţiuni (doar v-aţi echipat cu şorţul cel impermeabil). În timp ce aceasta se zbate, fiecare bucheţel inflorescent trebuie tăiat în două părţi egale ca volum şi dispuse într-o formă piramidală. Tulpina rămasă trebuie aruncată în sac cât încă mai mişcă. Sacul se leagă la gură şi se aruncă imediat la gunoi.Piramida formată din jumătăţile de floare se calcă în picioare în ritm de Lambada.

Se serveşte oricând aveţi nevoie să vi se infirme că, de fapt, conopida nu are suflet.

A D.J.? Dead? Here? Over? Alive? In the bushes? NO!

“Thank god it’s Friday” strălucea luni dimineaţa (adică ieri, când am uitat să apăs butonul de publicare) pe spatele jachetei purtată de puştoaica din faţa mea (ştiu că vreţi dovezi foto, dar la ora 8 a.m. mâinile îmi stăteau mai bine în buzunarele proprii). Nu ştiu ce legatură are respectivul mesaj cu filmul omonim  (pe care, în treacăt fie spus, nu l-am văzut) însă ştiu ce legătură are el cu blogul meu: mai spun o prostie.

Aşadar… mă întrebam de ce să te îmbraci într-o zi de luni cu ceva care sugerează că de fapt este vineri? Oare pentru că…

- este amuzant să induci în eroare o mână de corporatişti ameţiţi care încă nu s-au dezmeticit după week-end

- habar nu ai ce scrie pe jachetă şi speri în sinea ta că nici ceilalţi

- un coleg răutacios ţi-a lipit un sticker (mare şi cu sclipici)

- trăieşti într-o permanentă vineri

- eşti prins in vâltoarea unei conspiraţii: astăzi chiar este vineri, dar ei nu vor ca noi să ştim pentru a ne putea manipula

Din categoria îmi place să gugălesc, prostii să găsesc o parte dintre vizitatorii mei (şi nu cei de soi, fideli, hrăniţi cu scrieri anume ticluite) au ajuns la mine căutând (evident!) nişte prostii.

visez drac Tu visezi, dar eu stau sub acelasi acoperiş cu el. Facem schimb, vrei?

cum recunoşti sexele papagalilor  Hmmm… depinde la ce-ţi foloseste informaţia. Sfatul meu este să te apuci să joci Polly the Kleptomaniac Parrot, măcar aşa vei avea o ocupaţie respectabilă.

vânătaie ce înseamnă când visezi Ca ar fi cazul să schimbi patul sau măcar să te întorci pe partea cealaltă (dacă nu merge nici una dinre variantele de mai sus, întreabă-ţi soţul)

visez la tine  Vai, nebunelule, dar de unde ştii tu că m-ai visat? După fesul cu Ciocănitoarea Woody?

We are standing on the shore fearless, speaking words that haven’t been told for ages and with them, finding answers long forgotten. We share another sense of being and knowledge, in a completely new meaning, enriched by previous existence. He took my hand and brought me close to the truth, the only truth I have yearned for in a tormented never-ending birth. I only have to reach out my hand to feel it… and finally take it, understand it and close this circle of torture. Moreover, this is what I am doing now: stretch my hand and…

… A voice calls my name. I can hardly rise up my head off the pillow and blindly look at the person in front of me. Yes, I can recognize her: she is the woman who tried to pull me out of my foolish dreams and bound me to a daily living reality. She starts that by gently explaining that I have to get up and do the usual things that a person of my age and gender does.

In a crazy daze a went to the bathroom, brushed my teeth, washed myself, put other cloths on and had my breakfast in the kitchen… just a normal behavior for someone of my age. Nevertheless, I was not really there: all my movements were automatically controlled by a long practice that, in the end, will make the lady happy. My mind was indeed free to fly and recapture scenes and ideas from my dream. It was useless: no word came back into my memory, no truth was there waiting to be learned…only a face of a man talking with me on the shore…

When I felt tired enough of my daily role, I went for a walk. I hardly had the time to make a few steps when, at the first crossroad, a face in the crowd captured my attention. As I did not have a very good eyesight and I was unsure of the image in front of me, I was getting closer with caution. He looked at me surprised and his smile seemed to be a sign of recognize. I felt paralyze, unable to make a single move as many questions sticked deeply into my brain. Why this wasn’t just a dream? Why it didn’t end in the morning? Where did he come from? Why today? Did he have the same dream? Am I still dreaming?

I felt confused and silly not knowing if it was real or this it was happening only in my imagination. I did not know where to start a conversation or at least if it worths to. I looked at him; he seemed to be as helpless as I was. I looked at the traffic light: no doubt, it was green.

So I’ve crossed the street…

În urmă cu câteva zile, spuneam în treacăt că, pe masură ce trece timpul, am întâlnit tot mai puţini “oameni frumoşi… şi tind să cred că nu numai eu am sentimentul acesta. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât văd mai clar că aceşti oameni nu sunt pe cale de dispariţie, ci că perspectivele noastre se schimbă. În primul rând suntem altfel, nu mai avem aceeaşi candoare, încredere, putere şi dorinţă de a cunoaşte, nu mai avem capacitatea de a recunoaşte ceea ce căutam în oamenii pe care îi întâlnim. În altă ordine de idei, cu fiecare zi care trece devenim mai reci, mai duri cu noi înşine şi cu cei din jur, mai nepăsători şi mult mai indiferenţi la ambiţiile şi scopurile noastre. Fiind atât de egoişti, egocentrici, preocupaţi cu retrăirea micilor noastre drame personale, mai avem oare forţa să oprim lângă noi oamenii pe care-i vrem aici? Nu mai bine, într-un moment de furie, supărare, deprimare, tristeţe, îi trimitem la dracu’ pentru a ne putea trăi în linişte dezamăgirea vieţii? Oricât de copilăresc ar părea, lucrurile astea se întâmplă…frecvent. Doar este atât de uşor să fim meschini cu cei care arată că le pasă…