Privind peste umăr la întâmplările din ultimele luni, nu pot spune decât că am participat la mai multe experimente sociale, jucând deopotrivă rolul cercetătorului şi al subiectului. Însă unul singur mi-a atras atenţia în mod deosebit datorită complexităţii şi cerinţelor sale, potenţialului cauzal pe care îl are în raport cu celelalte experiment sociale şi, nu în ultimul rând, elementului surpriză ce se ascunde dincolo de el.
Întâmplător (sau nu), în ultima perioadă am (re)întâlnit foarte mulţi oameni cu care, în mod inevitabil, am ajuns să stau de vorbă într-un cadru organizat (şi nu, nu este vorba despre întâlniri “de-alea” sau întâlniri cu băieţi în mod special).
Aceasta ar fi doar o scurtă introducere la ceea ce eu numesc The Blind Talk Meeting Experience, adică o formă de experiment social în care întâlneşti o persoană necunoscută, cu care ai o scurtă discuţie, urmată apoi de o întâlnire cu final necunoscut. La prima vedere, pare o formă de socializare complet scăpată de sub controlul raţiunii, însă lucrurile sunt complet diferite, dacă tratăm acest experiment ca formă de autocultivare a sociabilităţii, voinţei şi conversaţiei.
Hotărârea de a mă vedea şi a discuta cu nişte persoane cu care nu schimbasem recent mai mult de câteva banalităţi virtuale sau telefonice poate părea absurda sau, în cel mai bun caz, izvorâtă din cea mai profundă plictiseală. În realitate lucrurile nu stau aşa: privind aceste întâmplări ca experimente sociale în care eu şi persoanele cu care port o conversaţie “pe viu” suntem participanţi, nu am putut decât să acţionez în consecinţă. În prima fază am încercat să descopăr nişte reguli “ascunse” sau o logică a lucrurilor, dar mi-am dat seama că ele fie nu există, fie ne sunt inaccesibile. Astfel am luat lucrurile ca atare: să te întâlneşti cu o persoană despre care nu ştii mai nimic şi vice-versa, să luaţi loc la o masă, cu băutura preferată în faţă şi să purtaţi o discuţie; o discuţie spontană, al cărei subiect nu l-ai pregatit de acasă, al cărei conţinut nu l-ai repetat ore în şir în faţa oglinzii, al cărei final nu l-ai anticipat cu o zi înainte.
Dar de ce să faci asta? De ce să-ţi pierzi vremea purtând diverse discuţii cu oameni cu care probabil nu ai nimic în comun, oameni pe care este posibil să nu-i mai întâlneşti niciodată sau care au toate şansele să nu-ţi placă? De ce să te conversezi cu alte persoane când ai suficienţi prieteni cu care poţi discuta fără prea mari eforturi despre orice? De ce?! Pentru că, dincolo de toate, este un exerciţiu social interesant pentru ambele părţi
1.îţi dezvoltă imaginaţia şi spontaneitatea. Faptul că ai sau nu un subiect de conversaţie pregătit dinainte contează prea puţin de vreme ce partenerul de conversaţie este o persoană pe care nu o cunoşti deloc, ceea ce va face ca discuţia să urmeze un traseu surprinzător. Astfel ai ocazia sa abordezi noi teme, diferite de cele pe care le ai în mod regulat cu prietenii apropiaţi, să improvizezi întrebări, povestiri, glume, fără a fi prea intime sau prea îndrăzneţe, să afli lucruri noi despre domenii la care nu te-ai fi gândit vreodată că te-ar putea pasiona.
2.te ajută să cunoşti oameni noi. Chiar dacă înainte de (şi uneori chiar şi după) o astfel de întâlnire nu trebuie să te aştepţi să va mai întâlniţi sau ca măcar să vă salutaţi pe stradă (deşi nu ar fi politicos aşa), poţi descoperi oameni deosebiţi.
3.te scoate din vizuină şi te ajută sa fii mai deschis. Aparent, a întâlni oameni noi ar presupune o anumită stare (evident asociată unui rol pe care arzi de nerăbdare să-l juci)…şi totuşi. Necesită eforturi, într-adevăr, dar unele constructive, prin care să construim de la zero (fără confidenţe gratuite, fără patetisme, fără amintiri lacrimogene, fără tot ceea ce, în general, servim zilnic prietenilor apropiaţi).
4.este o binemeritată gură de aer proaspăt. Să întâlneşti oameni noi poate avea acest efect reconfortant asupra ta; să spui nimicuri şi să asculţi la rândul tău nimicuri, să râzi la o glumă, să priveşti ziua de astăzi dintr-o altă perspectivă, să îţi reaminteşti care este lungimea cercului sunt lucruri mărunte, dar de nepreţuit.
Contrar aşteptărilor, cea mai mare dificultate în această practică nu este găsirea persoanei cu care să te întâlneşti, ci să fii tu însuţi în faţa unui om surprins căruia tocmai îi construieşti o imagine despre tine. Este infinit mai simplu să inviţi un necunoscut la un ceai decât, odată invitaţia acceptată, să te comporţi natural în prezenţa lui, fără să te gândeşti că eşti aici, stând de vorbă cu un necunoscut.
