Selling dreams was all I knew
Când am deschis ochii, nu puteam vedea cerul: un nor gri îl acoperea. Atunci mi-aş fi dorit să-l pot cuprinde într-o singură mână şi să storc toată ploaia din el; ca pe un burete inutil l-aş fi aruncat apoi în prima baltă şi mi-aş fi văzut nestingherită de drumul meu. Însă mă aflam în acelasi loc – un ghem de întrebări încâlcit într-un trup inert, a cărui privire rămasese ultimul contact cu câmpul de luptă pe care se abandonase.
Priveam deci spre cer, aşteptând un semn doar, când o mişcare fulgeratoare pe braţul stâng m-a făcut să tresar: a durut. Îmi simţeam rana deschisă, cu viaţa ce se scurgea din ea coagulandu-se undeva în afara mea… şi eu o priveam – un trup sfârtecat încremenit în propria contemplare.
Un geamăt slab a pătruns prin liniştea perfectă. O auzeam… chemarea. Sângele meu îi răspundea, scurgându-se in direcţia ei, mâinile mi se mişcau haotic, lipsite de coordonare, alunecând pe noroi… Am ajuns lângă ea. Mi-a cerut apă.
„Apă?„, am râs eu. “Aici nu este nimic altceva decât noroi… Însă ţi-o pot aduce, pentru că nu am uitat povestea”.
Ochii ei au căpătat o stranie lucire de speranţă. M-am apropiat de ea şi i-am şoptit povestea.
„Adu-mi apa!„, mi-a şuierat în ureche, înfigându-şi o mână în părul meu.
„Este chiar în faţa ta, în paharul verde… nu, acela este albastru. Paharul verde este în dreapta lui.”
„Nu văd decat paharul albastru”.
„Arată-mi-l!”
„Acolo, sprijinit de lanternă”, mi-a arătat întinzând braţul drept.
Mi-am târşâit picioarele până în locul indicat. Am aprins lanterna. Apoi am călcat cu bocancii toată porţiunea de pământ din jurul său: noroiul căpătase o uşoară nuanţă albăstrie. Când m-am întors, ea a vrut să mă plesnească, însă nu mai avea putere.
„Acum îl vezi?”, am întrebat-o.
„Unde ar trebui sa mă uit?”
„În acelaşi loc în care a fost paharul albastru”.
Amândouă am tăcut privind înspre lanternă… o vreme, câteva minute, o oră, poate.
„Dacă era acolo în tot acest timp cum se face că l-am cautat fără a-l fi putut vedea?”.
„Pentru că nu ai crezut că îl poţi găsi”.
Exuberantă, m-a strâns în braţe şi a plecat spre paharul ei: deşi nu părea greu, l-a ridicat cu ambele mâini.
„Eşti un râu”, mi-a strigat în timp ce apropia paharul de buze.
Odată paharul golit, l-a bagat în buzunar. În noroi mai rămăsese doar lanterna; ea şi-a făcut loc într-un alt buzunar…
Zilele treceau şi cadavrele păreau să creasca pe câmpul de luptă, din ce în ce mai înalte deveneau, asemeni copacilor care, an după an, tânjesc tot mai tare să atingă norii. Curînd, aceşti arbori umani au început să fremete, să mişte şi să-mi ceară să fie hrăniţi. Din fericire, lanterna încă avea suficientă putere pentru a-i proiecta fiecaruia imaginea paharului verde.
Apoi câmpul a ramas pustiu. Priveam cerul stând pe piatra mea – un râu într-un trup de copac, cu o lanternă în buzunar. Dar nu eram eu eroul, ci doar vânzătorul de iluzii…
