Întrebare: Ce urmează în ordine logică după ce te-ai întors acasă de la un boogie night?
Variante posibile de răspuns:
a) adormi, îmbrăcat, pe unde apuci
b) faci un duş, te schimbi de hainele împuţite şi adormi în patul tău
c) faci un duş, te schimbi de hainele împuţite, citeşti o carte, după care adormi în pat/scaun/fotoliu cu lumina aprinsă
d) oricare dintre variantele de mai sus, atât timp cât beneficiezi de un somn lung şi odihnitor
Răspuns corect: nu te întorci acasă, pentru că ai rămas blocat pe-afară (cheia refuză să descuie uşa spre acel Promised Land la care visezi).

Notă: recent am reuşit să descui uşa.
Thank you for changing my temporary homeless status into something better!

Bucatele se odihnesc lasciv pe masă, în timp ce bradul aşteaptă. Priviri, membre, trupuri pofticioase pândesc din toate ungherele. Din scara blocului se aud câteva guri afone îngăimând nişte sunete cu pretenţie de vorbire articulată. Cui îi pasă de ele? „Moşul e pe drum”, se zvonşte. „Care moş?„ ridic eu din umeri.

Nu ştiu cum sunt cititorii altora, dar am eu o bănuială că dintre oamenii care au trecut pe aici, nu sunt puţini cei cărora le-ar surâde un schimb de experienţă cu Grinch. Pentru ei, dar nu numai, am pregătit câteva cuvinte alese pentru această minunată seară de Ajun.

Aşadar, paralelă între Moş Gerilă şi Moş Crăciun:

Moş Gerilă fie nu avea cei şapte ani de-acasă, fie era mut – în cei cinci ani în care am fost conjunctural nevoită să-i recit poezii de sezon, nu l-am auzit spunând nimic remarcabil.
Moş Crăciun are un vocabular propriu, ca orice mamifer ce nu dispune de beneficiile vorbirii articulate; aşa cum vaca face „Mu”,  pisica „Miau” şi puiul „Piu„” el face, birjăreşte, „Ho!”; de trei ori.

Vineri dimineaţa, cu o întârziere de trei ore, am reîntâlnit-o pe Irene, a cărei invitaţie de a ne petrece week-end-ul împreună, a fost irezistibilă, in ciuda ameninţării cu înzăpezirea. Pe o ninsoare perfectă, printr-un tărâm feeric, am pornit spre adăpost.

Apartamentul în care locuieşte Irine îmi aminteşte de vară; atât de cald este în el. În schimb, omleta cu caşcaval şi babic – care-mi potoleşte agonia gastrică din ultimele ore – compensează toate gradele în plus. Prin fereastra de la bucătărie, văd o pisică dormind ghemuită în zăpadă.
În scurt timp ne aflăm din nou sub sita albă, îndreptându-ne spre centru cu inocenta intenţie de a consuma un ceai. Nimeni însă nu avea să anticipeze odiseea ce ne fusese rezervată.
13.00 După ceva plimbare prin ger, cu mâinile şi picioarele bocnă, cu nasurile roşii, ne întâlnim cu Floricel, draga prietena a Irenei, alături de care pornim spre Mozzart, o cafenea nu doar posh, dar şi oarecum neprimitoare. Liniştea mormântală din jurul nostru a determinat-o pe Irene să-şi dea telefonul pe silent. Pe mine nu a reuşit decât să mă convingă să mă descalţ pe sub masă, în timp ce-mi beam ciocolata cu scorţişoară.
14.30 Floricel ne îmbie cu piure din cartofi şi morcovi şi sniţele semi-preparate, aşa că pornim tustrele înspre căminele din Hasdeu. Pregătirea bucatelor, ca şi ingurgitarea lor, ne ia ceva vreme. Obosită după experienţele CFR, adorm pentru două ore.
19.30 Împreună cu Irene, pornesc spre Janis, pentru a ne întâlni cu ceva prieteni de-ai iei, ocazie udată cu doua beri nefiltrate. Vorbim, ne hlizim, facem ceva poze, până ce ne vine ideea diabolică de a face un boogie night. Abia atunci am descoperit că izvorul fericirii e defect.

21.30 ne găseşte în Umbra de noapte, la un pahar de cidru.
23.00 Este timpul pentru boogie. Pornim spre Fire. Acolo nu se pune problema de ceai, nici de apă îmbuteliată, nici de bere neagră, nici de suc de roşii (deşi se regăseau în meniu). Ne abonam la Cuba Libre, energizante şi ceva sucuri dubioase de mere. Scuturăm din tărtăcuţe şi din toate membrele posibile. Auzim cea mai idioată (deşi într-un fel originală) replică de agăţat.

Sâmbătă
4.00 Dormim.
15.00 Proaspăt trezite şi igienizate, catadixim să mâncăm din salata orientală pregatită în ziua precedentă. Laptopul meu face cunoştinţă, intr-un final apoteotic, cu tehnologia: Windows 7 şi Chrome.
17.00 Plecăm la Maimuţa Ucigaşă Plângătoare, pentru o nouă serie de hrănire.
18.30 Ajungem la Operă, pentru un spectacol de violoncel. Se anulase.
19.00 Ne învârtim printr-un mall în jurul a mai multor delicatese din marţipan şi facem ceva cumpărături din Auchan.
21.00 Pe o ninsoare ca-n poveşti, ajungem în Enigma, pentru a ne încălzi cu o ciocolată caldă delicioasă. Urmează un schimb de priviri între Irene şi tipul de la masa alaturată. Îi invităm, pe el şi pe prietenul lui, să bem o bere împreună.
23.30 Plecam toţi patru în Janis, pentru o nouă seară de boogie.

Duminica
4.00 Ajungem acasă
8.00 Mă trezesc cu o bătaie pe umăr; este Irene. Începem să facem bagajele.
9.30 Ajungem la gară. Ne cumpărăm biletele, apoi câte un ceai de la automat. Douazeci de minute mai târziu, urcate deja în tren, îi dăm dreptate înţeleptului care a spus o frază potrivită: “Unde dai şi unde crapă”.

Completări aici.

Dincolo de geamul murdar, imaginea întunecată se perpetuă, devenind un laitmotiv obsedant al neputinţei. Fruntea mi se lipeşte de sticla rece în timp ce mă întreb ce aş fi făcut dacă aş fi fost altceva, ca de exemplu, o pisică. Aş fi privit imaginile pe care acum nu pot decât să le intuiesc, nu?
În tot acest timp, cărţile zac abandonate pe măsuţa din faţa mea; de astă dată, tristeţea lor nu mă impresionează: dupa cele trei ore de aşteptare în ger, sunt îngheţata şi obosită. Nu îmi mai rămâne decât să mă supun capriciilor obsesiei muzicale a zilei şi să-mi pun căştile pe urechi.

Gestul identic, executat cu fidelitatea oglinzii, îmi atrage atenţia din partea opusă a compartimentului. Facem un scurt schimb de zâmbete, după care fiecare se întoarce în lumea sa. Picioarele desculţe, ni se mişcă ritmic după două coregrafii doar în aparenţă diferite. Ne privim de mai multe ori - nu pe furiş, ci direct şi fără niciun gând anume. Continuăm să facem asta la fiecare mişcare - un fel de joc pentru copii în care ne ascundem după un paravan, pentru ca la anumite intervale de timp să ne arătăm capetele şi să râdem pentru o fracţiune de secundă. Noi însă inventăm un joc nou, ale cărui reguli trebuie descoperite pe parcurs.

Undeva între veghe şi amorţire, ne aruncăm priviri încercănate, ca pentru a verifica prezenţa celuilalt. Schimbările de temperatură la resimţim cu aceeaşi intensitate – concomitent îmbrăcăm şi dezbrăcăm haine, fără a ni se părea altfel decât natural. Aţipim şi ne trezim ochi în ochi; nu-mi dau seama dacă unul dintre noi a trişat, pândindu-l pe celalalt în timp ce doarme, însă nu mă grăbesc să aflu.
Momentul în care mă trezesc în întuneric ar fi trebuit să fie unul de panică, însă, ca şi cum mi-ar citi gândurile, din capătul opus al vagonului, se aprinde o brichetă. El este în continuare acolo… Îndată ce vagonul se luminează, primul său gest este de a se ridica, timp în care încerc să intuiesc prin geamul murdar conturul vreunei staţii. Trenul nu încetineşte, iar el chiar pare să se apropie.
Nu! Nu vreau să se întâmple asta! Nu vreau să dezvăluim identităţi, să schimbăm impresii de vacanţă,  să vorbim doar sau să ne cunoaştem mai bine. Nu vreau ca noi să fim altfel decât noi înşine, doar din dorinţa de a ne impresiona reciproc. Nu vreau ca jocul nostru să aiba continuarea banală pe care o aşteaptă cu toţii. Poţi să renunţi la toate aceste banalităţi astăzi?
El se opreşte ca şi cum ar fi auzit… În timp ce revine pe scaunul său, am răgazul să-i studiez chipul cu atenţie – dincolo de zâmbetul său nu se ascunde nimic. Poate că înţelege noua regulă a jocului sau poate că o respectă fără să ştie. Deşi vreau asta, nu-i pot mulţumi – astăzi nouă ne sunt interzise cuvintele.

În timp ce-mi pregătesc bagajul, cu coada ochiului îl observ făcând acelaşi lucru. Mă întorc şi-l privesc în faţă – ne zâmbim pentru ultima dată. Instantaneu îmi amintesc că “nimic nu este întâmplător”, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva tot acest şir de coincidenţe ar fi trebuit să semnifice ceva; cunosc răspunsul deja. Drumul spre capătul vagonului îl facem împreună. În faţa uşii, am o ultimă ezitare. Cobor şi o îmbrăţişez pe Irene.
Jocul nostru a rămas în trenul din care noi tocmai am coborât.

Să nu crezi că eu nu aş fi vrut să-ţi vorbesc: privindu-te, vedeam deja scena în care îţi scriam pe o foaie de hârtie o banalitate insipidă pe care să ţi-o expediez apoi pe calea aerului sub formă de avion, să o fac pierdută cu nonşalanţă în timp ce trec pe lângă tine sau să ţi-o arăt cu următoarea ocazie în care privirile ni s-ar fi întâlnit. Dar în acea noapte, petrecută în acceleratul de Oradea, noi nu eram oricare alţi doi oameni, ci doi jucători pasionaţi care nu urmăresc câştigul sau umilirea adversarului, ci dezvoltarea unor strategii rafinate, capabile să ofere satisfacţii mult mai mari decât orice posesiune umană.

Dincolo de fereastra aburită totul pare ireal şi pustiu. Frigul a rămas suspendat în amintirea unei băi fierbinţi, fără spumă, iar ceaşca abandonată pe o masă are o umbră aparte. Lângă uşă, bagajul îşi aşteaptă în linişte plecarea, în timp ce Kirb îl priveşte circumspect – cunoaşte continuarea.
Acum auzi cum urlă vântul?

De mâine voi porni la drum. Revino ori de câte ori ţi-e dor şi nu uita de Moş cel bun (avem un nou sondaj în stânga sus şi un cadou pentru ziua de Crăciun).
P.S. Celor mai cuminţi le pregătesc nişte scene(te) fierbinţi pentru când le va fi lumea mai dragă.