Sursa nefericirii noastre se află în problemele celorlalţi.

O concluzie la care am ajuns de prea multe ori pentru a nu mi se părea ciudat că nu am reuşit să o învăţ pe de rost până acum. Deşi ar fi trebuit… nu numai să mi-o repet cu aceeaşi frecvenţă cu care alţii îşi spun rugăciunile, dar şi să fiu mai detaşată. Mult timp acest lucru mi-a fost aproape imposibil tocmai din cauza tendinţei de a mă implica în toate situaţiile care mi-o cer. Astfel, nu mă pot preface că nu aud un om care are nevoie să fie ascultat, că nu văd cum totul în jurul său pare să moară sau că nu simt nimic din tristeţea lui.
Însă empatia mea nu este infinită, ea luând sfârşit de îndată ce se izbeşte de atitudini patologice de tip ciobanul moldovean, victima înnascută şi prinţesa ce aşteaptă moartea balaurului. Este firesc să simţim uneori nevoia de a (ne) plânge pe umărul cuiva, dar o dată încheiat acest scurt episod, continuarea lamentărilor nu poate fi decât penibilă (atât pentru cel care este acolo, ascultând, cât şi pentru toţi ceilalţi asupra cărora, mai devreme sau mai târziu, se vor răsfrânge toate aceste frustrări)…

Când cineva îmi împărtăşeşte problemele sale, mă aştept să facă lucrul acesta nu numai pentru a se descărca emoţional, dar şi pentru a afla perspective noi asupra lucrurilor care îl frământă; mă aştept să-mi vorbească despre grijile, încercările şi îndoielile sale, dar, în acelaşi timp, să caute soluţii; mă aştept să asculte varianta mea de vreme ce a cerut-o şi nu doar să se prefacă; mă aştept ca, în scurt timp, să facă ceva pentru a schimba lucrurile care-i displac. Într-un cuvânt, îmi doresc să-mi fie respectate timpul şi energia pe care le pun la dispoziţia acelui om, aşa cum şi eu îi respect deciziile şi dezamăgirea. Însă am pornit de la o premisă greşită.
Nu înţeleg de ce ar împărtăşi cineva ce anume îl frământă doar pentru a fi compătimit şi nicidecum pentru că astfel ar putea găsi răspunsurile de care are nevoie; de ce s-ar lamenta zilnic cu privire la ce viaţă de că nasoală are el, când ar putea folosi acest timp într-un mod constructiv, şi anume, încercând să schimbe tocmai lucrurile care îi fac viaţa nasoală. Pentru că este mai comod să fie victima, artistul neînţeles, boemul stigmatizat de societate, decât să se ridice din mocirla în care se scaldă de mai multe ori pe zi şi să lupte pentru lucrurile la care a renunţat devenind pasiv? Pentru că astfel de oameni, cărora le place să îşi contemple cu o satisfacţie bolnăvicioasă propriile dezamăgiri, sunt cei care tot aşteaptă să li se întâmple ceva: să le vorbească doamne-doarme, să plouă cu broaşte, să explodeze o butelie în blocul vecin sau să audă o sirenă cântând.Tot ei sunt cei care visează frumos că “mâine va fi mai bine” şi se trezesc a doua zi în acelaşi loc, cu aceeaşi viaţă insipidă, spunând resemnaţi “asta e!”. Nu, nu este asta, nici ailaltă! Dacă vrei un lucru, trebuie să lupţi pentru el, indiferent de rezultate. Iar dacă nu eşti în stare de asta, atunci chiar meriţi ceea ce (nu) ţi se întâmplă.

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici, pentru că a-ţi plânge de milă reclamă condescendenţă din partea celorlalţi, aprobare orbească şi hiperbolizare grotescă a nedreptăţilor care ţi se întâmplă (numai ţie!) - o mascaradă emoţională în care “victima” joacă rolul regelui nebun ale cărui false sentimente au rang nobiliar în rândul supuşilor săi. Cum rămâne, însă, cu bufonul care, în mijlocul ceremonialului de căinare a regelui, îndrăzneşte să spună: “Vă pierdeţi vremea văitându-vă, în loc să faceţi ceva”? Va spune aceste cuvinte, apoi va fi condamnat pentru îndrăzneala de a-i fi judecat pe rege şi pe toţi cei asemeni lui. Gestul său va purta pentru totdeauna stigmatul nedrept al nepăsării, în timp ce autorul însuşi va fugi în munţi.

Oare numai pe mine m-a obosit călătoria prin ţinutului lui Şi tot aştept să mi se întâmple ceva?

Duminică, 5.20 a.m.
Acelaşi amalgam de senzaţii contradictorii care-ţi amintesc ca eşti viu, în timp ce mergi singur pe străzile unui oraş pe care rar ai ocazia să-l vezi pustiu: temeri izvorâte din mai vechi tendinţe paranoice, oboseala pe care o emană fiecare celulă, sentimentul că eşti singurul care cuteză să încalce regulile nescrise ale nopţii, euforia concertului de la care tocmai te-ai întors…

A bastard angel will lick my wound while your hands will leave me bleeding on the floor

Sâmbătă am avut Dark Bombastic Evening, alături de Rome, Triarii, Ordo Rosarius Equilibrio, Spiritual Front (dacă lenea mă sileşte să amintesc doar cele mai cunoscute formaţii, nu înseamnă că celelalte nu au fost memorabile). Cum este departe de intenţia mea să fac o recenzie a evenimentului, mă rezum doar la consemnarea unor aspecte care au transformat un concert într-o seară deosebită:
- foarte mulţi plet oameni veniţi din diverse colţuri ale ţării şi ale Europei
- cea mai mare densitate de bun simţ pe metru pătrat întâlnită până acum la un concert
- lipsa huiduielilor şi a înjuraturilor adresate, în mod obişnuit, trupelor (ori oamenii prezenţi nu s-au uitat în viaţa lor la meciuri, ori mi-a luat mie ceva timp să ajung la un concert cu public civilizat)
Concluzii? Sunt multe, dar cea mai preţioasă este că întodeauna găsesc inepuizabile resurse energetice pentru a vedea faţa luminoasă a lucrurilor care mă înconjoară.

“Galeria foto” se află aici.

Update Pentru cei care nu au intrat pe link-ul recomandat în comentarii: vă  invit s-o faceţi acum, aici

Dacă aş fi fost ninsoare, cu siguranţă aş fi fost ca cea de astăzi: cu fulgi mici şi deşi învârtejindu-se în aer, jucându-ţi-se prin păr, atingându-ţi pentru o secundă fruntea şi apoi topindu-se pe umărul tău. Aş fi fost cea pe care ai aşteptat-o în toate zilele reci, însa reală şi poate tocmai de aceea, dezamăgitoare: nu la fel de abundentă şi persistentă ca cea descrisă în romane, însă imprevizibilă şi caldă.

Aş fi putut fi ninsoarea prin care să alergi, redevenind viu, simţindu-mi şi provocându-mi fiecare mişcare, încercând să mă prinzi cu mainile în timp ce cad pe pamantul aspru. Sau aş fi putut fi cea pe care să o contempli discret din adăpostul camerei calde.

Daca aş fi fost ninsoare aş fi avut milioane de fulgi pe care să-i abandonez fară teama în jurul meu: pe străzi, sub bariere sau dincolo de ele, pe căpiţe de fân, pe blana vulpilor, în palme de copii capricioşi. Atunci aş fi venit oricum…

Dar nu sunt ninsoare, ci doar cea care o aşteaptă savurându-şi vinul fiert în faţa ferestrei reci.

“Nimic nu este întâmplător”? Probabil.

Dimineaţa, începută în mod bizar pe mieunatul Pisicii electrice de mari dimensiuni, mi-a evocat subit anul de graţie 2007. De ce tocmai 2007 şi nu 2001 sau 2002 (chiar, oare ce faceam atunci?). Nu pentru că încă mai credeam şi spuneam ca am 21 de ani când, de fapt, mă zbăteam lipsită de speranţă între 22 şi 23, prinsă între două pale ale elicei care nu cunoşte decât un sens de rotaţie – înainte. Nu pentru că am bifat mai multe jaloane decât ar fi fost necesar pentru a transforma un banal an într-unul memorabil. Nu pentru că au trecut aproximativ doi ani de când s-au întâmplat multe lucruri despre care aş putea scrie în continuare…

Cu toate acestea, astăzi nu voi aminti decât de aniversarea a doi ani de când am luat sub provizorie stăpânire stabilimentul în care zi de zi se coc la foc mic mii de vise, visuri şi buhe… Doi ani de când, pentru mine, liftul se opreşte la ultimul etaj; doi ani de când văd doar cerul în timp ce stau întinsă pe patul meu; doi ani de când există un loc în Prustan unde mă simt “acasă”.

Poate că ar trebui să mai treacă încă doi pentru a seca de energie locul acesta, dar intuiţia mea (poate şi a unora dintre voi) îmi spune că nu voi apuca decembrie 2011 aici, pentru a avea confirmarea acestei presupuneri. Presimţiri morbide? Nici vorbă. Mai degrabă vechi planuri de viitor care şi-au reînceput dansul drăcesc… tocmai astăzi, când mi-am amintit că 2007 putea fi oricum altcumva decât a fost, pentru că atunci puteam impacheta bagaje imaginare… ca şi acum, de altfel.

Voi ce vă mai amintiţi din 2007?

Astăzi. Altă zi, altă stare. Nimic, mai exact.

Nu ştiu cât timp a trecut de când m-am simţit ultima dată aşa. Era ca şi cum aş fi căzut într-un puţ adânc, săpat la mii de metri adâncime sub pământ, fără a avea vreo rană: deşi aveam agilitatea şi ambitia obişnuite, nu puteam escalada pereţii înalţi şi abrupţi. Oboseala care mă cuprinde după efortul de a evada. Aşteptarea. Nu. Acţiunea.

Râs, dans, alergări dupa autobuze în care nu urcăm niciodată. Apoi sună telefonul: nu este nimeni şi nici nu răspund. Râdem din nou, dar de astă dată la aceeaşi glumă; este diferit. Răspund acuzaţiilor de răutate gratuită cu câteva seturi de palme imorale. Refuz să adorm; prefer să rătăcesc.

Într-o plictisitoare după-amiază, în care încercam să-mi mobilizez forţele generatoare de distracţie în direcţia mult râvnită, mi-am adus aminte de sugestiile terapeutice ale unei prietene cu doctorat în shopping: “când sunt deprimată, mă duc la cumpărături”. Eu nu. Nu sunt depresivă, deci nu am ce trata.

Decid în pripă că cea mai sigură cale de scăpare este fuga. Cobor în viteză cele opt etaje care mă despart de unanim recunoscuta realitate. Nici nu apuc să mă adaptez acesteia, că dau cu ochii de cei doi feţi-frumoşi, care se afişau in mod alternativ-obsesiv, legaţi la stâlpii infamiei de iluminat. Îi privesc cu intensitate şi arborez privirea mea admirativă: ochii iesiţi din orbite, gura căscată, mâinile strânse una-n cealalată, unghiile înfigându-mi-se în carne, scuip în sân şi grăbesc pasul.

Intru în primul magazin şi mă uit dupa pradă: într-un colţ se înghesuie câteva umeraşe. Zgâlţâi anemic vreo două dintre ele; deja sunt plictisită. Plec. Un specialist mi-ar spune că nu sunt suficient de deprimată.

Ajunsă afară, mai privesc un pic la cei doi protagonişti masculini din “O floare şi doi grădinari”; acum îmi zâmbesc din două poze diferite. Mă gândesc să pun una sub pernă, iar pe cea mai reuşită s-o înrămez. Prostii… mă refugiez în următorul magazin, care arată mai degrabă a muzeu: toate produsele par neatinse şi de neatins. Aşa şi rămân, în timp ce fac cale întoarsă către ieşire.

Cu acelaşi entuziasm molipsitor, mai deranjez din lancezeală încă vreo câteva vânzătoare. Nu-i bai, oricum nu stau mult. Din ultimul magazin reuşesc să ies la fel de repede, însa pentru a nu mă întoarce singură acasă, extrag o bluză. E mov… ca şi altele care ma aşteaptă închise în dulap, la întuneric.

O aduc acasă şi încerc să o integrez în peisaj. Ea se confundă cu el şi rămâne aşa până dimineaţa. Încă buimacă, o privesc şi încerc să-mi dau seama dacă-mi place sau daca mi se potriveşte măcar. Nu reuşesc; n-am încercat-o încă. O arunc în coşul de rufe. Cumpărăturile mă deprimă, deşi relaţia cauzală ar trebui să lucreze în sens invers.