Some men are like chocolate: they taste good and they are also harmful for your health… but most of them don’t know this song:

Disclaimer: just an innocent thought I had while I was working on my graduation thesis

- De-acum s-a sfârşit, îi spuse el evitând s-o privească în ochii pe care şi-i imagina deja trişti şi lipsiţi de strălucire. „N-a  fost greu deloc!”, se gândea, în timp ce-i desfăcea funiile din jurul încheieturilor.
„Desigur”, îi răspunse, şăgalnică, privirea ei.
„Desigur că nu a înţeles nimic”, îşi continuă el firul gândurilor, cu ochii fixaţi pe peretele din faţa lui. „…Altfel ar spune ceva… sau ar face orice altceva! Vinovata… ea este!”, îşi îndreptă, în tăcere, degetul acuzator.

Plecarea ei subită l-a trezit la realitate: în urma sa nu a rămas decât un vag parfum ce poartă şi acum sunetul ultimelor cuvinte: „Cu toţii om fi fost… cândva”.

***************************************

Ştiu că Xeea a părăsit camera, după sunetul tot mai slab pe care-l scot tălpile ei în contact cu parchetul neglijent lustruit. În urma sa, doar tăcerea mai poate umple golul sonor creat de vârtejul cuvintelor noastre.
Mă gândesc că poate aşa arată moartea, iar teama se răsfrânge asupră-mi tocmai din muţenia vocii mele interioare. Cu toate simţurile la pândă, încerc să-i aud vibraţiile pătrunzându-mi adânc în minte. Este inutil căci, deşi ea  îmi vorbeşte, sunetul vocii îmi va rămâne pe vecie necunoscut – un mim ce-şi trăieşte propriul rol. Pentru prima dată, stau faţă în faţă cu ea, privind un punct imaterial din însăşi fiinţa mea. Sunt conştientă de puterea pe care o exercită asupra mea prin rolul de mim invizibil pe care îl joacă. Tocmai de aceea îndrăznesc s-o înfrunt, asemuindu-i o imagine inventată de mine: un nimb de linişte proiectat pe un perete umed.

La întâmplare, îmi las corpul să alunece într-un fotoliu, privindu-mi cu satisfacţie palmele bandajate: scena victimei dintr-un film doar pe jumătate mut pare să corespundă, în sfârşit, exigenţelor oricărui regizor. Îmi savurez astfel efemera libertate, obţinută la un preţ de nimic: rănile perfect vindecabile făcute de câteva cioburi ce ţineau închis în ele un bilet…
Extrag cu oarecare greutate peticul de hârtie din buzunarul rochiei. Îi privesc unul dintre colţuri, pătat de sânge şi rupt; îl apuc între degete şi trag de el, dezvelind trei rânduri de litere albastre*:

Am luat securea şi am pornit în căutarea lui….

*Dacă propria ta nefericire a fost prețul plătit pentru a însufleți visele din acest trup, atunci eu nu am trăit vreodată


* Dezambiguizare:
IV Twisted: doors; III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

Urca prudent pe o aţă subţire, menţinându-se într-un echilibru precar – un saltimbac lipsit de stângăcie, dar conştient de pericolul ce-l răspândea. Secundele se scurgeau interminabile pentru vietatea ce îl privea paralizată de la celălalt capăt al firului. Nu era teama cea care o ţintuia, ci fascinaţia indusă de pericol. Să zboare de acolo ar fi fost prea uşor. De ce să nu încerce ceva nou, oricât de greu ar fi?
Aşa a decis ea să accepte invitaţia la cină venită din partea unui păianjen flămând.

Particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema

Metroul mă duce, cu şapte staţii mai departe decât ceea ce considerasem până acum “în mod obişnuit”… Cobor undeva la un capăt de linie. În timp ce urc scările spre ieşire, vocabularul meu se îmbogăţeşte cu un nou cuvânt: ”gloată”. Deşi nimeni nu îndrăzneşte să-l pronunţe, simt cum el atârnă de noi, întocmai ca o etichetă boţită puţin într-un capăt… Excesul de oameni pe trotoarul îngust mă determină să înaintez în silă… la propriu şi la figurat deopotrivă.

Continuu să merg în timp ce gândul mă poartă la mâţa de pe Ştefan cel Mare, a cărei blăniţă îngheţată am mângâiat-o vineri seara… şi la cele două pisici din aceeaşi zonă, cu care aveam întâlnire dis de dimineaţă, în faţa aceleiaşi patiserii; una dintre ele era foarte blândă şi obişnuia să stea perfect rotită, ca o minge. Aprope în fiecare zi vedeam pe cineva oprindu-se ca pentru a-i vorbi.
Ştiu dinainte că pe aici nu trăieşte nicio pisică, niciun câine şi nici măcar verdeaţa nu creşte. Rar de tot, zăresc nişte creaturi bipede pe care o glumă insuficient condimentată îi scoate din transa lor… doar o secundă, suficientă pentru un chiţăit stins. Toate astea le-am citit demult, în pereţii jupuiţi ai căminului de nefamilişti de vis-a-vis.

Îmi dau seama că graniţa dintre ziua de astăzi şi coşmarul ascuns în spatele ei, este suficient de labilă pentru a înclina în favoarea cui vrea. Ultimele nouă ore le-am petrecut făcând, desfăcând şi refăcând fel de fel de calcule, majoritar statistice, dar şi optice, corelate cu disperarea de a găsi ceva întrerupătoare electrice. Am sfârşit prin a renunţa; şi nu de lene.

După nenumărate procese de conştiinţă şi suferinţe inutile pe probleme de etică şi utilitate practică, am decis să rup toate legăturile lumeşti în care investisem, fără speranţă, timp ş nervi. Departe de orice gând suicidal, am decis să renunţ la faimosul meu masterat în Antropologie chiar înainte de sesiunea din ultimul semestru. Drept urmare, am declarat război Word-ului şi exprimării academice, aruncându-mă în tumultul unei vieţi desfrânate de semi-intelectual  blazat, împărtăşită cu stoicism de câteva cărţi şi plimbări, dar mai ales de un blog şi o mâţă.

Aşadar, am petrecut eu în fel şi chip până când, într-o noapte am avut un vis revelator, bineînţeles. Se făcea că tocmai susţinusem lucrarea de disertaţie şi eram aşa de bucuroasă şi mă simţeam atât de împlinită spiritiual că putusem să fac un efort de voinţă pentru a trece peste sila inspirată de activităţile intelectuale formale.
M-am trezit cu ciudatul sentiment că ultima lună o trăisem sub impulsul unei decizii greşite, irosind timp preţios. Aşa că am purces degrabă la căutat adresele de mail ale profesorilor la care aveam cele două restanţe şi, implicit, la conceput mesaje lacrimogene de pus cenuşă în cap, pentru a mi se oferi şansa promovării. O dată încheiată această semnificativă etapă în drumul evoluţiei mele intelectuale, m-am pus pe aşteptat. Nu a durat prea mult, pentru că, în timp record, am primit răspunsurile cu materialele pe care le aveam de pregătit.

M-am pus pe treabă şi am repetat operaţiunea mailuri. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat şi tot aşa… Între timp începusem să-mi rod unghiile pentru că până la 1 februarie trebuia să lichidez toate restanţele pentru a mă înscrie la disertaţie (care, între noi fie vorba, încă este în lucru). Cum îmi rodeam eu unghiile de zor, întrebându-mă dacă să-mi dau cu ardei iute pe ele sau nu, începusem deja să-mi imaginez cum îmi ratam eu masterul şi cum mă transformam în hărţuitor de profesori… cum le aflu adresele de acasă şi le bat la uşă în miezul nopţii îmbrăcată într-o togă jerpelită… sau cum le trimit zilnic forward cu toate spamurile pe care le primesc (şi nu-s puţine!).

Când îmi era lumea mai dragă, plină de dulci gânduri de răzbunare, am fost brusc trezită la realitate de răspunsul unuia dintre profesori, care a dus rapid la rezolvarea restanţei. După care am intrat iar în bucla aşteptat, clocit gânduri de răzbunare, adăugând chiar şi o tentativă (eşuată pe motive de confidenţialitate) de a afla de la secretariatul facultăţii numărul de telefon al profesorului 2. Văzând că nici aţa nu merge, am mai trimis un mail, la care – miracol, nu alta! – chiar mi-a răspuns. După un alt episod de alergat de la muncă şi dat coate pe magistrala M2, am scăpat şi de restanţa cu numărul doi.

Ca să evit o încheiere abruptă, trebuie să precizez şi ce am învăţat din această experienţă: unii bărbaţi chiar te fac să alergi după ei, la propriu… şi, uneori, chiar merită