Astăzi am primit pe mail un semnal de alarmă cu privire la grava situaţie în care se regăseşte limba română, pusă la colţ  de însuşi colegul responsabil cu protecţia muncii:

Aşa că zboară, “turture”, zboară
Peste benzi nimeni să nu sară
Ca doar tu poţi provoca
Leziuni celor loviţi deja.

O studia în timp ce-şi îmbrăca haina. Ca niciodată, mişcările ei erau nesigure, chiar neindemanatice: cu degetele tremurânde, îşi încheiase nasturii greşit. A observat şi ea, râzând. Apoi a deschis uşa. Pentru o fracţiune de secundă, a mai privit o dată înapoi, înspre bărbatul nehotărât care aştepta în pragul uşii. Apoi şi-a reluat mersul de felină în sunetul sec al lemnului atingându-se de lemn.

De cealaltă parte a uşii, se comemora sărutul ritualic de despărţire. Renunţase la el; râsul ei puţin forţat a trădat o neasteptată lipsă de autocontrol.

***************************************

Când m-au adus aici, mi-au spus că, dacă voi dori să părăsesc această lume, pot deschide uşa verde… şi, de asemenea, pot dispune dupa propria-mi vrere de lucrurile din cameră: o perna imensă, de culoare portocalie, o ceaşcă goală, un cronometru şi o carte cu paginile albe.

O dată uşa închisă în urma lor, nu-mi rămâne decât să mă întind confortabil pe patul improvizat, măsurând timpul pe care-l petrec în compania romanului meu imaginar. Ating cu mâinile paginile pe care nici unul dintre cuvintele acestei lumi nu le-au putut murdări vreodată. Le simt goliciunea, iar mirosul pe care-l emanană are efectul narcoticelor…

Încet de tot, îmi las pleopele să mi se apropie, doar pentru a le despărţi la fel de lent… şi înca o dată. Pe masură ce repet exerciţiul de mai multe ori, văd tot mai limpede imaginea unui om închis într-un burete. Oricât de mult s-ar strădui să cuprindă cu privirea, totul în jurul său se face tot mai mic, revenind, însă, la forma sa iniţială imediat ce închide ochii. Cu un gest al capului, dau sa îl alung pe om, cu tot cu nepuţinta sa. Îmi este imposibil. Stiu deja că el va rămane acolo aşteptând…
Nu mai am puterea de a privi timpul scurs în prezenţa acestui om. “El nu este real”, îmi spun pentru a mă linişti, însă vocea mea are o rezonanţă falsă în camera mea cu pereţi spongioşi. Trebuie să accept că şi el este închis aici - o imagine cu care m-au condamnat să trăiesc.

Realitatea îmi taie respiraţia. Ochii îmi caută cu disperare ieşirea, însă pereţii încep să se strânga în jurul meu. Apăsarea  lor mă goleşte de orice conţinut… rămân un vid. .. cu privirile fixate asupra uşii verzi.

Uşa! Doar ea mă poate salva acum. Spre ea mă îndrept. O deschid cu speranţă… O deschid cu teamă… O deschid cu ultimele puteri… Un suflu de moarte mă izbeşte în faţă. Urlu şi privesc în jur: camera a revenit la dimensiunile ei normale.

Inspir… expir… Repetând la nesfârşit. În zadar. Nu pot scapa de noul eu. Mă pipăi, mă privesc, mă miros, mă ascult… Am supravieţuit, deşi port în mine moartea unui om închis într-un burete.

* Dezambiguizare: III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

De când mă ştiu, nu m-am dat în vânt dupa poveştile cu happy ending. Inutil să adaug că descoperirea basmului Tinereţe fără bătrâneţe a fost de departe unul dintre evenimentele marcante pentru copilul din mine, agresat până la saturaţie de poveştile cu prinţese dezmoştenite care se măritau cu feciori de împăraţi.  Poate că a fost o preferinţă izvorâtă din răutatea gratuită de copil, însă privirea aia circumspectă, cu sprânceana uşor ridicată în faţa povestioarelor uşor ridicole cu puternic parfum idilic, nu a omorât pe nimeni (e drept că poate nici nu a prelungit vreo viaţă, dar cine ar avea nevoie de aşa ceva?).

Niciodată nu am reuşit să înţeleg de ce un personaj care s-a chinuit, a avut nenumarate îndoieli, a fost urât, doborât, desfiinţat, umilit, târât prin toata abjecţia umana pe parcursul a sute de pagini, la final are parte de cel puţin o întâmplare ce-i schimbă complet viaţa, transformându-l dintr-un exponent al martiriului uman într-un “fericit sărac cu duhul”. Doar pentru a arăta că există compnsaţie pentru orice? (Cunosc principul prin care Binele învinge Raul, însă consider că, în realitate, pretenţia sa de universalitate este exagerată.) Sau pentru a hrăni inutil cu speranţe şi optimism generaţii pierdute în propria visare haotică?

Sunt de acord cu ideea generală din Justine, deşi am citit romanul cu un constant sentiment de repulsie faţă de întâmplarile prin care a trecut protagonista. Mi-a displăcut profund stadiul suprem de abjecţie umană emanat de fiecare pagină (aş fi putut să trăiesc fără să fi citit, şi, implicit, să-mi imaginez asemenea orori). Cu toate acestea, trebuie să recunosc că structura evenimentelor este cât se poate de realistă: după ce ai trecut printr-o diavolească succesiune de evenimente degradante, când într-un final te eliberezi, să crezi că lucrurile se opresc aici este dovada unei mari naivităţe; cel mai probabil vei muri lovit de un trăsnet.

Lumina se proiecta direct pe chipul ei, făcând-o să semene într-un mod izbitor cu un animal sălbatic… Până şi ochii îi căpătaseră o stralucire nefirească, având fiecare câte o mică flacară închisă în pupilele dilatate.
Însă el nu mai putea vedea toate aceste mici detalii ce păreau să prevestească ceva. De multă vreme, privirile lui erau acaparate de gesturile pe care ea le facea în timp ce-i vorbea… încheieturile fine ale mâinilor ei unduindu-se într-un dans necunoscut, umbra degetelor lungi şi subtiri, proiectându-se pe perete, transparenţa pielii prin care îi intuia sângele curgând năvalnic… Privea ca hipnotizat jocul acestor mâini fragile, întrebându-se cum de nu se rupeau sub povara ceştii de ceai, cum ligamentele conturate sub pielea perfect întinsă puteau susţine o povară atât de mare… O privea cu toata atenţia de care era capabil, însă nimic din toata fiinţa ei nu ajungea până la el; ea însăşi se confunda cu imaginea proriilor mâini.

Teribilele eforturi de memorie rămâneau neputincioase în faţa acestei imagini. Îi era imposibil să-şi amintească inflexiunile vocii, culoarea părului, forma trupului sau orice alt detaliu al ei care ar fi putut face diferenţa – atunci când ar fi trecut unul pe lângă celălalt – dintre doi străini şi ei.  Singure, mâinile ei aveau această putere de a învia sau de a ucide şi, totodată, determinarea de a o folosi. Siguranţa mişcărilor îi trăda secretul; acum ştia şi el…
Revelaţia propriei obsesii îi apăru monstroasă: două mâini nespus de frumoase ce se unduiesc în aer, aceleaşi două mâini ce se transformă în mii de tentacule lungi, robuste, gata oricând să-l cuprindă pentru totdeauna. Subit, aerul pe care îl inspirase până acum îi devenise insuficient: vidul pe care abia învaţa să-l recunoască era sufocant.

Mâinile ei continuau să se mişte ritmic, desenând în aerul rarefiat scene şi imagini necunoscute. Se vedea urcat pe o piatră, la o înalţime ameţitoare, privind drept înainte, spre cerul de foc ce se prefigura deasupra ierbii pâjolite. Era doar el, singur. Singurul. Cel care s-a golit de el însuşi pentru a se umple cu libertate. Cel care nu s-a temut sa înfrunte lumea pentru a se confunda cu ea. Cel care a îndraznit şi a pierdut… Caderea sa… mâinile ei încercând să-l prindă…

Tăcut, s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se către cămară. Uimirea nici nu apucase să se instaleze în dansul mâinilor ei, când a simţit pentru prima dată atingerea funiei aspre. Nu s-a împotrivit; ştia că altfel nu se poate.

******************

M-am aplecat asupra borcanului desprins în zeci de cioburi diforme. Cu mâinile încă tremurându-mi sub tulburarea proaspetei desoperiri, am început să le sortez pe categorii: cele mai mari în dreapta, cele mijlocii în stânga, iar cele mai mici, în poalele rochiei. Simţeam inutilitatea gestului meu văzut din exterior, însă nu-mi păsa… nici cât picăturile roşii ce colorau la răstimpuri,  după o schemă inaccesibilă ochiului uman, cioburile ce mi se plimbau printre degete.
Pe masură ce grămada de sticlă spartă se împarţea în trei grămezi mai mici, am putut distinge tot mai bine forma şi textura unei bucăţi de hârtie, împăturită de mai multe ori. Răbdătoare, am aşteptat să îndepărtez toate cioburile ce o acopereau pentru a mă asigura că este acolo. Asemeni unui orb mi-am plimbat degetele pe suprafaţa ei lucioasă, încercând să aflu mesajul de dincolo de ea, să smulg cuvintele ascunse în spatele unor rânduri nevăzute.

Un zgomot brusc m-a facut să tresar:
- Lasă-le acolo pentru că nu încurcă pe nimeni, îmi spuse ea cercetându-mă cu atenţie.
Nu cred că a văzut, îmi spun în timp ce încerc să ascund biletul în buzunarul rochiei. Însă gestul meu nu i-a scăpat:
- Nu încerca să te ascunzi, se vede… Cu mâinile tale murdare de sânge, este evident că te-ai taiat.
- Orgoliu de prisos, spuse ca pentru ea, în timp ce mă trage de mână spre dulapul de prim ajutor.

******************

Este prima noastră plimbare împreună, prin parcul acoperit cu verdeaţă. Florile pe care călcăm fără să ne pese au forma unor elice violet, însă cu palele neascuţite. Tot pentru prima dată, mă priveşte în ochi, fără a-şi putea disimula surpriza de a mă fi descoperit. Pare destul de mulţumit de el şi de  intuiţia sa. Mă întorc uşor, pentru a nu-mi citi gândurile şi a nu le afla pe ale lui. Între timp, îi simt privirile analizându-mi fiecare segment al corpului, ca şi cum ar fi vrut să-mi creeze o proiecţie fidelă în memorie.

- O femeie decentă îşi fereşte rănile de orice privire, îl aud spunându-mi în timp ce-mi prinde încheieturile mâinilor şi mă obligă să le privesc: urme vinete lăsate de strânsoarea funiei. Ai putea să porţi mănuşi, îmi sugerează el cu nonşalanţă în timp ce-mi lasă mâinile să-mi alunece pe lânga corp pentru a-şi aprinde o ţigară.
- Îmi este imposibil sa fiu o “femeie decentă” cu tine; este prea cald pentru asta, îi răspund în timp ce mâinile mele îi frământă gâtul…

* Dezambiguizare: II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

(O nouă problemă de natură conceptuală, dar cu posibile implicaţii reale)

Privilegiile ban-ului vor fi acordate acelor persoane care întrunesc concomitent (dar nu neaparat şi nu numai) următoarele caracteristici:
- simpatice, amuzante, carismatice (adevarate “animale sociale” căutate pentru realele lor calităţi non-domestice);
- insistă să povestească cele mai prosteşti lucruri, chiar dacă acestea nu prezintă niciun interes pentru interlocutorul lor (ce a mancat, cine i-a facut bj în lift sau ce culoare avea mobilierul din apartamentul tipului agăţat în club);
- încearcă din răsputeri sa dea impresia de corectitudine, elaborând situaţii complicate în care singur interlocutorul este vinovat;
- dacă ar avea partener, acesta l-ar suspecta de infidelitate până şi cu femeia de serviciu* de pe scara blocului (sugestia de threesome cu aceasta poate fi chiar argumentul). În realitate, îşi trăiesc momentele cele mai profunde doar in lift sau în apartamente străine;
- dacă ar candida la preşedinţie, sloganul lor ar fi: “Alcoolul este viatza shi viatza e alcool”. Din fericire, acest lucru nu este necesar, potenţialul lor de puşcalizare fiind cu mult peste medie.

Notă: Dacă te-ai recunoscut în această descriere, bucură-te! Acesta era şi scopul (doar prima parte).

* în acest text “femeia de serviciu” nu este folosit în sens peiorativ, ci intr-unul simbolic, întruchipând o persoană fără trăsaturi distinctive, exceptand-o pe cea a genului.