- De ce a trebuit să stingi acea micuță lumină? Tocmai acea fărâmă de speranță hrănită cu rădăcini aspre pe care cu greu am regăsit-o și am ținut-o adânc ascunsă în mine? Pentru a-mi oferi imaginea iluzorie a miracolului după care tânjeam? Pentru a te iubi la rândul meu? Sau pentru a-ți satisface un capriciu? De ce ai insistat, femeie nebună; tu, cu sentimetele tale prostești?  o mai întrebă o dată înainte de a-și relua plimbarea circulară, ca pentru a măsura perimetrul camerei.
- Ți-am spus ce simt pentru ca tu să știi cu ce unitate să-mi măsori cruzimea. Confesiunile nu le-am făcut cu scopul de a te obliga la ceva anume. Cu atât mai puțin la reciprocitate.
- Eu sunt vinovat, așadar, că am căzut în capcana lângă care pândeai cu aparentă nevinovăție?
- Nu tu, ci eu… eu care m-am înșelat în privința prăzii, îi răspunse ea cu același zâmbet senin – mult prea familiar lui – care ar fi putut însemna orice.

*****************

De cealaltă parte a străzii, paşii elegant executaţi de o siluetă feminină şi-au întrerupt parcursul urmărit. Rolul lor se sfârşeşte într-o fundătură vizuală, insurmontabil obstacol în calea forţei motrice. O cursă a nopţii în care victima şi agresorul îşi evaluează reciproc particularităţile fiorilor ce le străbat şira spinării. Un cerc de foc în care, dacă s-ar afla în acelaşi timp, ei ar putea să se privească pentru totdeauna în ochi, măsurându-şi temerile. Decorul, însă, urmează o logică diferită: două şiruri de case dispuse simetric faţă de o linie imaginară, două rânduri de felinare ce-şi îndreaptă în mod nefiresc căldura bolnăvicioasă asupra acoperişurilor şi două umbre, pe două trotuare opuse. Iar la mijloc o apă neagră, de nepătruns, ca un râu ce a încetat să mai mişte.

Nebunul hotărât să-şi înfrunte propria cruzime, zdrobindu-şi capul de un stâlp de iluminat, i se înfăţişează drept grotesca transpunere în scenă a ultimelor căutări – o sumă de vise năruite ce se reclădesc pe un nou fundament, abandonul. Ochii îi urmăresc cu aviditate ritmul autodestructiv, căutând să-i înregistreze orice ezitare care i-ar fi permis să intervină. Fără succes: de acum nu îi va mai pune la îndoială curajul de a-și contempla propriul vid.

Securea își dovedește inutilitatea în fața bărbatului ce se ridică, scuturându-se de praf. De astă dată, el este cel care a învins.

*****************

Nu primesc niciun răspuns. Deschid cu prudență ușa, pregătindu-mă să o găsesc pe Xeea dincolo de ea, ca și cum m-ar fi așteptat. Dezordinea din cameră îmi confirmă, însă, bănuiala că a plecat, poate pentru totdeauna. Mă strecor printre mobilele goale până în fața ușii de la cămară. Gândul intruziunii în intimitatea ei mă ține pe loc.

Sunt o ipocrită: de fapt, mă tem că ar fi putut lua cu ea și borcanele, cu toate amintirile prețioase închise în ele. Sau, și mai rău, că le-ar fi putut distruge înainte de a pleca – garanție că nu va mai avea la ce să se întoarcă. La naiba, precedentul a fost creat când am furat biletul acela. Da, furt!

Sunt o răufăcătoare: am furat o amintire a unei persoane dragi, pentru care, deși simt o infinită afecțiune, simt că nu aș putea face nimic. Mă urăște și se urăște. Da, Xeea se uită la mine și știe cât de slabă este, cu voința frântă, cu visele aberante pe care le țese în jurul unei realități distorsionate. Xeea se uită la mine și mă invidiază pentru tot ceea ce nu este… încă: eu.

Borcanele sunt la locul lor, neatinse. Ridic la nimereală de pe raft unul datat 15.01.2007 și-l las să cadă. Repet cele două gesturi până ce podeaua se umple de cioburi. Deja nu-mi mai pasă de datele înscrise pe ele, importante sunt amintirile, eliberate din ambalajul lor fragil de sticlă, precum perlele din scoici.

* Dezambiguizare:
V. Twisted: echoes; IV. Twisted: doors; III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

They are drowned in their own illusions, floating in a deep, murky sea, reaching the botom…

Strepsils-ul pe care doamna de alături ţi-l oferă în timp ce pari să-ţi dai duhul tuşind…
Ciocolata cu alune pe care cei doi liceeni necunoscuţi din troleul 90 o împart cu tine…
Sincerul „Noapte bună!” pe care necunoscutul din metrou ţi-l urează la coborâre
Cele trei formule de salut diferite primite în interval de câteva minute de la tot atâţia necunoscuţi.

Lucruri mărunte, banale prin simplitatea lor, însă cu adevărat surprinzătoare. Ne întâmpină pe nepregătite, într-o seară de primăvară cu lună plină, într-o dimineață geroasă de iarnă, într-o singură zi spoită într-un gri agresiv, într-o clipă în care totul pare iremediabil pierdut…

Acum vine momentul să mă întreb: cât de mult valorează promisiunile şi angajamentele, indiferent de natura lor, când este nevoie de atât de puţin pentru a ne simţi cu adevărat vii, dezbrăcați de haina oricărei conveniențe sociale? Suntem atât de flămânzi de afecţiune şi atenţie încât primirea lor necondiţionată să ne smulgă din ceea ce percepem ca fiind propria existență? Suntem atât de prinși în iluzia transformării zilei de „mâine” în „azi” pentru ca orice breșă, oricât de subtilă, să se transforme într-o rază de soare?

Mai poţi să crezi oare în profunzimea lucrurilor când adevărata ta bucurie este să trăieşti toate aceste lucruri mărute, să te bucuri de voluptatea unor efemere clipe în care tu joci rolul principal?

Din foarte multe puncte de vedere, furia seamănă cu o mâncare nu tocmai arătoasă, dar care miroase mult prea bine pentru a lăsa indiferent spiritul gurmand. Cel mai greu este să te hotărăşti să guşti din ea; apoi, o dată făcut pasul decisiv, descoperi cu surprindere o mâncare fină, delicioasă, pe care nu o savurezi cu rafinamentul pe care l-ar merita, ci o devorezi întocmai ca un animal hămesit. Fără oprire. Fără să respiri. Fără să te saturi… Dar problema nu tratează adecvarea ţinutei la alimentul ingerat, ci adecvarea semnificaţiei la conţinut: îndoieli ce se risipesc printr-o simplă demonstraţie de curaj. Să revenim, deci la furie.

Dacă acest lucru ar fi posibil, sunt sigură că, din punct de vedere grafic, furia ar fi reprezentată cu chip de boală. Eu, însă, aş picta-o sub forma unui platou mare, din argint masiv, pe care se răsfaţă feluri variate: arse, necoapte, strălucind de prea mult ulei, năpădite de mucegai sau garnisite cu viermi. Ar fi, bineînţeles, un tablou cu natură moartă dezgustătoare. Un exemplu de „Aşa nu” culinar la vederea căruia, privitorii îngreţoşaţi ar exclama din spatele nodului de la cravată adânc înfipt în gât: „Ce oroare! Uită-te numai cum a putut să-şi bată joc de pulpele astea de berbecuţ, făcându-le scrum în cuptor… sau sosul de usturoi – o minunăţie cu legume şi iaurt – cum a fost el pângărit de viermii ăia!”. Oamenii sunt furioşi, dezamăgiţi, trişti şi-şi şoptesc unul altuia, clătinând din cap: „Pentru a ajunge în stomac, mâncarea trece prin ochi”. „Să recunoaştem, domnilor, dacă facem abstracţie de toate detaliile prea puţin convenabile, bucatele sunt de-a dreptul apetisante”, vine împăciuitoare replica unui optimist cu zâmbet poznaş.
Chiar aşa, dacă dai mucegaiul la o parte brânza are gust bun?

Furie constantă. Astfel poate fi caracterizată starea de agregare în care mă regăsesc în ultimele două săptămâni. A debutat cu câteva banalităţi – genul de situaţii care te enervează doar un moment, cât sa le uiţi apoi: zăpăceala dimineţii, neatenţia de la prânz, lucrurile uitate şi încurcate seara. La început sporadice, inofensive, sursă de bună dispoziţie, cu trecerea fiecărei zile, au început sa se înmulţească şi să muşte cu ferocitate:
- Cer cartea de la Adevărul în loc de cea de la Jurnalul. O iau şi o bag în geantă după ce am verificat în prealabil să fie volumul doi (chiar era!). Tot nu observ nimic suspect (diferenţa dintre o coperta verde din imitaţie de piele şi una din hârtie colorată este nesemnificativă), ca şi cum volumul doi din Bâlciul deşertăciunilor este continuarea logică a primului volum din Noaptea de Sânziene.
- Am un fişier pe care-l cheamă „Util!!” (doar era o culegere de parole esenţiale) şi-l şterg fără să clipesc măcar. Câteva zile mai târziu, orice program de recuperare a datelor se dovedeşte a fi inutil.

Furia nu mi se trage însa de la situaţiile în sine, ci de la incapacitatea acestora de a-mi stârni reacţii autentice. Mă enervez un pic, bat din picioare, invoc cerurile într-o manieră ireverenţioasă, dar îmi dau seama că fac toate acestea din obişnuinţă. În fond, nici nu-mi pasă prea mult de efectele ciocnirii dintre capul meu şi nori. La o adică, pot fugi în munţi, însă nu mai înainte de a pârjoli nişte chiftele.

Mai pe scurt, sunt furioasă că micile dezastre cotidiene nu reuşesc sa mă înfurie, iar excesul meu de amuzament riscă să degenereze în neseriozitate cronică. Toata tirada mai proaspetei mele zăpăceli nu doar că îmi deschide perspectivele unei bile de ping-pong, ci îmi şi nivelează înclinaţiile pentru orice ocupaţie artistică, graţie lacunelor mnezice pe care le degust la aperitiv. Drept compensaţie, activităţile gospodăreşti merg ca pe roţile carului cu care aş putea să-mi decorez salata de boef, prevestind împlinirea profeţiilor strămoşeşti: orice pui de bucătar ce se naşte din pisică, şoricei găteşte şi cine azi citeşte o pagină, scapă biblioteca de paragină.

Până la urmă şi furia este un mijloc de a menţine prea invidiatul meu echilibru – medie aritmetică a extremelor printre care mă strecor în pas de promenadă.

Astăzi se împlineşte un an de la moartea unui artist fără de care metalul finlandez ar fi fost mult mai sărac şi mai trist. Miika Tenkula se numea acesta şi a fost timp de 16 ani chitaristul şi compozitorul formaţiei Sentenced. Tot lui trebuie să-i mulţumim pentru ideea de a înfiinţa ante-aminita trupă, dar şi pentru mostra muzicală ce urmează (nu uitaţi de versuri):