“Cum arată?” se interesă ea cu îngrijorare. “Din nefericire, habar n-am…” “Nu ştiţi cum arată pisica dumneavoastră?” El rămase împietrit: “De ce ar trebui să ştiu? N-am avut pisică în viaţa mea” (Anna Gavalda, Împreună).

Totul porneşte de la o idee aparent banală şi lipsită de semnificaţie. Pe care o auzi în timp ce tragi cu urechea la sporovăiala celor două bătrâne de pe bancă; pe care o citeşti în ziarul lăsat nesupravegheat de bunicul care tocmai a ieşit să culeagă cireşe; pe care ţi-o spune acelaşi copil mai mare care ţi-a mai spus şi că Moş Crăciun nu există; pe care o priveşti conturându-se în tremurul apei stătute pe timp de ploaie; pe care o intuieşti dincolo de finalul vesel al basmului pe care mama se încăpăţânează să ţi-l spună în fiecare seară, pentru a te asigura că nu este nicio înşelătorie la mijloc; pe care o simţi în buzele ce-ţi ating obrazul; pe care o surprinzi în tăcerea dimineţii în timp ce strângi în mîini o cană cu lichid fierbinte.

Totul porneşte, dar, de la aceeaşi idee pe care fiecare atom o degajă în natură, asemenea plantelor ce eliberează oxigenul. Spre deosebire de fotosinteză, procesul său de sintetizare este nu doar misterios, dar şi imposibil de studiat prin procedee ştiinţifice clasice. Oricât de numeroase şi cuprinzătoare ar fi polemicile al căror subiect este, ideea rămâne închisă în abstracţia sa, îndepărtându-se de imaginile cu care o asociai în mod obişnuit: un căţel cu batic roşu, un pom uscat doar pe jumătate, o grădină animată de mii de gângănii, o casă cochetă în care să-i înghesui pe cei dragi fără să-i îmblonăveşti de claustrofobie, câţiva copii ştirbi cărora să le arăţi trucuri din cărţi de joc. 

În fond, ideea supravieţuişte oricărui efort vizual şi nu este nimic altceva decât pretextul pentru un efort încă şi mai mare: acela de a recunoaşte ceea ce-ţi este străin. E un concept vag – fericirea  pisica.

Dacă vei pune bocancii în chiuvetă cu gândul de a-i spăla pe talpă mai târziu, atunci cu siguranţă cel puţin unul dintre aceştia se află cu partea superioară sub ţeava de apă, iar robinetul nu este bine strâns.

Indiferent ce ai intreba o persoană în vârstă, singura informaţie pertinentă pe care o vei primi este că aceasta nu aude bine.

Când condiţiile de mediu te împiedică să consumi o cană de vin fiert, descoperi pe ambalajul ceaiului pe care îl bei, următorul mesaj: “lasă-te sedus de deliciul unei căni de vin fiert aromate cu un pliculeţ de Ceai de Iarnă”.

A short introduction for tonight…

Ceva mă gâdilă în urechea stângă; nu este neplăcut, dar mă amuză peste măsură. Întind mâna şi apuc un fir de păr aspru şi lung; o mustaţă. Kirb îşi exprimă dezaprobarea în faţa castronului cu mâncare; un “Miau” prelung, repetat de câteva mii de ori. Mă urnesc o jumătate de metru pentru a constata dezamăgită că nu de hrană are nevoie. Îi arunc un zât ucigaş. Mă priveşte cu indiferenţă: “Treaba ta, o să întârzii”.

Câteva minute mai târziu, mă consum cu o ceaşcă de ceai în faţa rubricii meteo. Privesc geamurile umezite de ploaie, cu zorii ce abea se ivesc în spatele lor. Cercurile tremurânde pe care apa le descrie în faţa mea mă duc cu gândul la o nestemată.

Îmi propun ca astăzi să nu mai uit nimic; nu cheile în uşă.
Primul contact cu mediul înconjurător este sinonim cu duşul rece pe care strategic l-am evitat de dimineaţă: o baltă de cel puţin 20 de cm adâncime, 70 lungime şi 60 lăţime, îmi aţine calea cu încăpăţânare. Dau să o ocolesc; de-a stânga şi de-a dreapta am garduri. Evaluez cu repeziciune potenţialul de a face echilibristică. Care potenţial? mă întreb în timp ce-mi abandonez gleznele mângăierilor pătimaşe ale bălţii. Brusc îmi simt satisfăcută într-un mod original pofta de murături; deseară le voi usca pe calorifer.
Aşa începe ultima zi din efemera existenţă a unui masterand care a trecut şcoala strada ca gâsca prin apă. Făcând abuz de abilităţile de predicţie dobândite pe calea aerului, aş putea spune că totul se va termina în acelaşi registru, dar fără emoţii.
În umbra veseliei generale ce va urma, cuvintele sunt de prisos. Că leneşă am mai fost!

Am uitat să spun că tocmai am executat prima poruncă de pe lista mea. Mai am nu mai puţin de unsprezece, câte una pentru fiecare lună.

(Nu am murit şi nici nu intenţionez; zăpăceala-mi proverbială a decis că astăzi este ziua fără mobile pentru mine)

Cum stăteam eu lungită-n pat şi priveam pe fereastră, îmi tot suna în urechi “nesimţita asta de piscă”, denumire generică prin care Kirb era definit în totalitatea facultăţilor sale pisiceşti privitoare la distrugerea sistematică a casei. Cum expresia devenea deja obsedant de familiară, în perspectiva mea, între mâţă şi nesimţire s-a conturat o relaţie aritmetică, ce transcede în literatură:

mâţă=nesimţită => mâţa este personificarea nesimţirii.

La prima vedere, avem o mostră de lipsă de bun simţ, ambalată într-un corp vioi ce-şi bagă coada oriunde îi permite spaţiul. Nimic mai adevărat! Dar cum dracu’ poate fi în acelaşi timp şi apatic şi berc, dar mai ales oricine, variatele forme în care nesimţirea trăieşte, creşte şi cucereşte, sunt surse de inspiraţie pentru întregul domeniu al stilisticii literare. Ca exemplificare, avem câteva situaţii ipotetice în care aceasta nu reprezintă nici pe departe un reflex contemporan, ci o stare de agregare.

*********

Te opreşti pe o margine de trotuar – stânga sau dreapta, nu contează - lăsând pe lângă tine un spaţiu de trecere de cel puţin un metru. În trecerea lui ca prin brânză, un individ cu ditai sacoşa de rafie, te mătură de pe traiectoria sa plină de importanţă, cu nevinovata intenţie de a te tranforma într-un Hopa-Mitică uman. După o jumătate de arc de cerc descris prin aer într-o tentativă de tumbă, te ridici la timp din praf pentru a primi omagiile nefericitului agresor: “Dacă nu aveai două beţe în loc de picioare nu cădeai”; însoţite de cel mai grotesc râs.

*********

Pe messenger primeşti add de la o persoană necunoscută, pe care o intrebi politicos cine este şi cu ce ocazie te caută. Urmează o conversaţie dintre cele mai interesante pentru tine

X: buna
X: am gasit id-ul tau pe site-ul unui grup de [un domeniu de interes]
Tu: salut
X: sa inteleg ca faci [un domeniu de interes]
Tu (din ce în ce mai circumspect): da
X: pana aici toate bune si frumoase…
X: dar
Tu (cu un „WTF?” în minte): dar?
X: ati avut vreodata de facut o recenzie la [o materie conexă domeniului respectiv]?
Tu (cu tensiunea crescută): nu. aveai nevoie de recenzie?
X: daaaaaaa

*********

Sună telefonul; este o cunoştinţă cu care nu ai mai vorbit de câteva luni. Îţi spui: “Vai, ce frumos! Uite o persoană care după atâta timp s-a gândit la mine! Ia să-i răspund eu”; ceea ce şi faci. Schimbaţi câteva banalităţi, după care scopul convorbirii este abordat fără ocolişuri:
- Plec la munte pentru câteva zile şi am nevoie de un aparat foto. Nu mi-l împrumuţi pe al tău?
- N-am, zici pradă primului impuls izvorât dintr-o silă ce te cuprinde subit (este un trombon, bineînţeles, însă pe măsura pretenţiilor).
- Cum n-ai?! se aude, agasată, vocea de la capătul firului. Chiar ieri ai scris pe blog că ai! (ca să vezi cum oamenii aceştia merg la ceea ce ei numesc “sigur”.
- Căutam doar un motiv să mă sune lumea. Văd că funcţionează.
Tonul de ocupat pătrunde în aparatul auditiv ca un marş trumfal.

*********

…şi o situaţie cât se poate de reală:
Cu doar câteva minute în urmă, mă îndreptam spre casă cu gândul să fac un om de zăpadă. Din curtea unui bloc, aflată la aproximativ doi metri deasupra solului, mă izbeşte cu toată forţa în capul neacoperit de căciulă, o nouă formă de avalanşă, puternic umanizată, sub forma produsului finit al acţiunii de deszăpezire individuală efectuată de un brav posesor de maşină. Am mulţumit providenţei că am scăpat cu viaţă şi cu obrazul curat din această teribilă încercare.

Ca să închei într-un ton mai glumeţ, nu-mi rămâne decât să spun: „Fericiţi cei nesimţiţi cu duhul, căci a lor va fi pomenirea neamului”.

A! Şi să-i redăm deci mâţei, pacea în care să rupă tapetul.