Iubeşte-ţi bancomatul ca pe propriul card, îmi suflă pe lângă urechi un vânticel proaspăt de primăvară,  prins într-o îndepartată memorie auditivă încă de dinainte să înceapa ploaia de duminică.
Iubeşte-ţi timpul liber şi pielea uscată şi umbrela şubredă şi ghetele bete deja îmi fâlfâia în jurul capului o aură de fluturi din aceia de se lipsesc de farurile maşinilor noaptea.
Cum sunt o fiinţă deosebit de iubitoare (în special de mine însămi), am decis să nu-mi pun fluturii în cap şi să socializez financiar cu primul bancomat ce-mi iese în cale. Aşadar, un becere care mă ispiteşte să dau o felie de pâine şi celor care îi dau să pape bancnote (că le-o fi şi lor foame, sărăcii). Hai să crăpaţi si voi ceva, chiar dacă aveţi cel mai cretin sistem de eliberare a banilor de la ATM, îmi zic sub imboldul murdarului. Şi introduc cardul. Şi pinul. Şi suma pe care să mi-o dea dumnealor ca răsplată pentru felia de pâine. Si cer chitanţa. Şi astept… şi astept… şi nu se întâmplă nimic: bancomatul este tăcut ca un copil care a înghiţit păpica şi a adormit.
Peste măsură de calmă – doar era duminică seara, nu aveam nimic mai bun de făcut – încep să dau târcoale în jurul dihaniei, sperând că poate o oua vreun numar de telefon pentru intervenţii. Nici gând: becere pe toata linia (numai că nu pică nimic). Aştept… şi aştept… şi… într-un final, bestia, agasată de prezenţa mea din ce în ce mai violentă, îmi flutură un “out of service” pe sub nas, în timp ce-mi decartează cardul.
Mulţumindu-i zeului BT ca a fost blând cu mine şi nu m-a pedepsit prea aspru pentru această rătăcire temporară (banii sunt ochiul maro al economiei), m-am îndreptat spre casă. Acolo nu s-a mai întâmplat nimic, în afară de ceva ritual de exorcizare a becereului care mi-a blocat banii ca un h mi-a dovedit că nu banii contează, ci sufletul curat şi stomacul uşor. Bine măcar că sunt unii care au cu ce-şi cumpăra lumânări!

În urmă cu ceva ani tocmai terminam de citit Amanții din Bizanț de Mika Waltari – un roman nu numai impresionant dar și capabil să ofere un sentiment aparte. La doar câteva secunde după ce cartea își reluase locul obișnuit de pe raft, auzeam pentru prima dată o melodie. Sentimentul era același, nimic alterat în el: atingerea fină a deșertăciunii cu care te învelești. Am ascultat-o de câteva ori gândindu-mă ce bine se potrivesc cărțile și muzica; cuplul perfect.

Într-una din cele 1001 de nopţi şi zile de existenţă întru exasperarea nefericitei mele stăpâne, am avut un memorabil acces de streche (de asemenea cunoscut ca: „S-a activat dracul!”, „Run for the hills!”, „Save the planet, kill de beast!”), streche prin care am bifat majoritatea rezoluţiilor pe anul acesta în doar câteva ore:
- Toilet chaos: distrugerea sistematică a hartiei igienice alternată cu jupuirea tapetului din hol
- Book wars: dărâmat câteva cărţi cartonate în timp ce le încălzeam cu extremitatea dorsală
- The sound of silence: găsit ceva pungă (pe care Cerberul meu o ascunsese bine… cică) pe care s-o foşnesc printre mârâituri, în urechea cuiva; decapitat o pereche de căşti sub privirile îngrozite ale proprietarei.
- Kitchen jam (aş vrea eu!): vărsat o cană peste un laptop, care nici nu s-a spart nici nu a provocat scurtcircuit (La naiba, cineva chiar o golise înainte!); furat una bucată plăcintă cu brânză pentru a pune în scenă fabula celebră cu corbul şi vulpea (eu pe marginea chiuvetei cu plăcinta-n bot, surprinsă de vicleana Ihriel)
- Fetch me if you can: smuls mouse-ul din laptop şi fugit cu el prin casă (20 mp), sub privirile amuzate ale stăpânei; înghiţit una după alta câteva mărgele necesare în activităţile artizanale ale unei domnişoare.

Din păcate, însă, pe cât de mare mi-a fost mie bucuria, pe atât de neagră i-a fost supărarea ştiţi-voi-cui, care a găsit de cuviinţă să-mi strice tot cheful fugărindu-mă prin casă pentru a „mi-l arăta pe dracu” (mă rog, de parcă n-aş şti cum arată). După o cursă infernală care, intre noi fie vorba, a cauzat mai multe distrugeri decât eu însămi, am fost încolţită m-am lăsat prinsă şi dusă în pat. Acolo am început ispăşirea pedepsei: cu mainile şi picioarele în strânsoarea ei, cu capul ţintuit pe o pernă mult prea tare pentru gustul meu, învelită pănă la gât cu cearşaful căruia îi jurasem broderie cu găuri, Ihriel s-a apucat să-mi spună o poveste de adormit pisicile:

Aleea avea un luciu fin, ca o pojghiţă subţire de gheaţă deasupra unui lac adânc. Dalele de piată, crăpate de ger, reflectau din diferite unghiuri aceeaşi imagine – mii cioburi de oglindă ce împărtăşesc tot atâtea puncte de vedere. Ireconciliabile… Sub tălpi, pământul se simţea nefiresc de rece iar singurătatea lui îi era respingătoare ochilor.
Privea, dar, în sus, spre ferestrele luminate din care lumina blândă se furişa spre alee, îmbrăţişându-i dalele tăcute. Sărutul cast al celor ce nu se tem să atingă umbrele. Intuia dincolo de ele freamătul vieţii; scene familiare ce se derulau cu repeziciune sub privirea nerăbdătoare a unui ceas ce măsoară trei secunde în plus la fiecare două ore. Murmure stinse, râsete zgomotoase, uşi trântite, vase spărgându-se, copii scâncind - doar câteva semne că oamenii nu au uitat că sunt ocupaţi să fie fericiţi, chiar dacă la asta se pricep cel mai puţin.
În tot acest carnaval al trăirii, există totuşi o fereastră al cărei cadru rămâne mut în protecţia pe care o oferă graţioasei siluete ce contemplă pământul rece. Oare ştie că într-o zi stăpânul nu i se va mai întoarce? 

Hal de şantaj emoţional! Dacă tot voia să-mi vorbească despre mâţe ce privesc pe geam, preferam ceva din înţelepciunea populară, ca de exemplu:

„Când mă uit ceva mai bine,
Ce văzui sărac de mine:
Nu-i nici fată, nici nevastă,
Ci sta mâţa la fereastră.
Sta mâţa şi se uita
Cum mă-ndrăgosteam de ea”. (Sursa)

A refuzat să fie dusă la spital pentru îngrijiri, asigurându-l pe şoferul maşinii care o lovise că se simte perfect:
- Am nevoie de odihnă doar, şopti ea absentă, masându-şi tâmpla dreaptă; În urma mâinii, pe obraz se contură o dâră de sânge.
- Atunci… vă conduc acasă… Unde locuiţi? întrebă şoferul încurcat de imaginea femeii din faţa sa.
- Astă seară la tine.
O privi şocat. Auzise că de ceva timp în oraş apăruseră femei care obişnuiau să se arunce în faţa maşinilor pentru a primi adăpost de o noapte. Însă considerase că acestea sunt doar simple zvonuri născute din dorinţa de bravadă. Chiar Elsar îi povestise despre o astfel de femeie pe care o accidentase în urmă cu câteva săptămâni: afară era ceaţă iar el conducea distrat, urmărind ca hipnotizat dunga continuă de pe mijlocul şoselei, când a izbit o nălucă.
Dar nu era decât o întâmplare în care el, şoferul, nu avea niciun amestec. Iar asta o făcea să-şi piardă din substanţă, astfel încât orice femeie care sare în faţa maşinilor devine o himeră. Când a auzit prima dată asftel de poveşti nu a crezut că el ar putea fi protagonistul uneia dintre ele. Şi nu din lipsă de imaginaţie, ci pentru că i-ar fi fost imposibil să se recunoască aşa cum este acum: privind tâmp, incapabil să schiţeze vreo reacţie. Cu toate acestea, femeia din faţa lui, cu silueta împuţinată sub razele palide ale unei veioze de interior, cu privirea pierdută în gol, indiferentă, nu părea a fi un subiect de poveşti nocturne, ci mai degrabă o sinucigaşă.
- Haideţi, Urcaţi! îi spuse cu asprime, în timp ce-i deschidea portiera.
Femeia rămase nemişcată, ca şi cum nu ar fi auzit nimic. Semăna izbitor de mult cu o păpuşă al cărei mecanism se stricase imediat după ce spusese “mama”; astfel că braţele tandre din jurul ei nu mai aveau nicio valoare. Docilă, se lăsă condusă până la maşină. Acum părea mai degrabă o bucată de material extrem de fin, dar lipsit de viaţă.

*

Drumul l-ar fi parcurs într-o tăcere deplină dacă şoferul, stânjenit de neobişnuitul situaţiei, nu ar fi adus în discuţie pericolele la care se expune o femeie singură în oraş. Străina privea în continuare copacii de pe marginea drumului, fără ca cea mai mică tresărire a muşchilor feţei să-i trădeze gândurile. Iar mii de gânduri o ţineau închisă în temniţa lor.
- Eu sunt Mihai, spuse şoferul după câteva minute de tăcere. Pe tine cum te cheamă?
- Înniciunfel, răspuse incolor, femeia.
Mihai ştiu astfel că era doar începutul celei mai dureroase tăceri. Îi mai privi încă o dată chipul apatic, de o inexpresivitate perfect controlată. În lumina palidă lăsată de maşinile ce veneau din sens opus, faţa ei, întoarsă spre stânga, căpătase aspectul unei măşti de ceară topită pe foc.
Scrâşnetul pietrişului şi al maşinii – doi aliaţi opunându-se voinţei lui – nu putea fi interpretat decât ca un semn rău. Inima îi bătea nebuneşte în timp ce încerca să găsească exact acele cuvinte de care depindea reacţia ei.
- Ieşi afară!, urlă neputinţa din el, în timp ce ruşinea încerca să ascundă pata roşie de pe obrazul drept al femeii.
Cu pricioarele tremurându-i de groază, deschise portiera şi păşi pe pietrişul dur, pe care îl studie îndulung. Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung, îşi aminti de maşina ce rămăsese parcată pe marginea drumului. Alese o piatră oarecare şi ţinti parbrizul, după care plecă agale.

*

În scaunul maşinii, cu capul sprijinit de geam, trupul ei stătea încolăcit ca un şarpe leneş digerându-şi prada. Părul îi mirosea deja a mucegai.

…Mulţi oameni vor rămâne doar “nişte oameni”; “ceilalţi”; “lumea” luată drept punct de referinţă pentru zvonurile neverificate şi clişeele moderne. Chiar dacă nu asta a fost intenţia sau tocmai pentru că exact asta s-a vrut.

Este uşor să ignori principiul elementar după care viaţa unui om îi apaţine acestuia în totalitate, laolaltă cu decizia de a dedica o preţioasă parte din aceasta – şi anume timpul – unei preocupări anume. Este uşor tocmai pentru că un om a arătat o oarecare disponibilitate pentru tine: să se afle în raza ta vizuală când aveai nevoie să restabileşti contactul cu umanitatea, să te scuture când te plângeai de monotonie, să-ţi privească în gură în timp ce vorbeai doar pentru a-ţi pune la lucru corzile vocale… Poate că pe toate acestea le-a făcut pentru tine (pentru că ştie ce persoană nemaipometită eşti). Sau doar s-a nimerit să fie acolo unde erai şi tu făcând ceea ce tu aveai nevoie. Sau le-a făcut pentru că aşa a simţit, independent de spiritul civic, dincolo de condiţionările relaţiilor interumane.

Oricare ar fi logica aflată în spatele dorinţelor tale împlinite, tu te vei autoproclama câştigător de fiecare dată. Un zeu care este suficient să suspine o dată pentru ca întreaga umanitate să-i cadă în genunchi implorându-l să poruncească. Sau un om care se va autoeduca să creadă că totul i se cuvine prin virtutea faptului că un alt om a făcut imprudenţa de a-i oferi ceva, ca de exemplu un măr. Aşadar, o fiinţă vorace care niciodată nu se va sătura să pretindă din ce în ce mai mult.

Nu întreb dacă este drept un astfel de comportament; la rândul tău, ai libertatea de a dispune de timpul tău liber. Fie că alegi să cerşeşti atenţie (cu riscul ca prin insistenţele, egoismul şi nesăbuinţa ta să îndepărtezi singurele persoane care ţi-ar fi acordat-o), fie că arborezi o aparentă demnitate, într-un final vei primi fix acelaşi lucru: un ”Zât” scurt dar ferm. Tocmai din partea celor care ţi-au fost alături. Surprinzător, nu?, cum au putut oamenii aceştia să se dea drept prietenii tăi pentru ca mai apoi să te părăsească la greu. Surprinzător cum nu ţi-a trecut niciodată prin cap că tu nu le-ai fost niciodată prieten, nu te-a interesat niciodată ce fac ei în afara timpului în care nu fac ceva pentru tine.

Nu mă interesează dacă este drept, moral sau natural să pretinzi cuiva să-ţi îndeplinească toate dorinţele.  Dar aş vrea să te întrebi: “nu cumva apartenenţa la aceeaşi planetă este cel mai slab indicator al reciprocităţii?”. Nu cumva este doar o conjunctură nefavorabilă în spatele singurului lucru pe care-l avem în comun: acelaşi aer pe care-l respirăm?” (deşi adeseori simt cum tu te foloseşti pe ascuns de porţia mea).

Notă: Am descoperit plăcerea de a scrie la persoana a II-a şi de a plictisi. Bucuraţi-vă de generalitatea acestei postări (muştele nu au ieşit încă din amorţeală!)