Până să îmi iau în mâini viața de blogger credeam că această îndeletnicire este una îndeobște plictisitoare pentru o mâță așa de activă ca mine: sa scrii vrute și nevrute pe care sa nu le citească nimeni, să moderezi comentarii, să răspunzi la ele, să consulti statistici și să vezi cine a mai intrat, de ce și cum a ajuns acolo. O prostie, ce mai! Stop! Am zis “cum a ajuns acolo”. Asta este de fapt cea mai dulce bomboană de pe coliva unui blog:

sunt trist, dezamagit Și ai venit pe la noi… la consiliere care va să zică.

ce inseamna cand visezi biserica si ca alergi in biserica Dacă este catolică, înseamnă că ești un atlet la 100 de metri garduri. Daca nu, întră pe alt blog.

status…te-am vazut intamplator… so, it’s complicated, huh?

legile lu murphy daca bagi in chiuveta suna telefonul Dacă bagi în priză, suna clopotul?

cine este mai destept? femeia sau barbatu? Pisica

semnificatia expresiei ţâţă de mâţa Exemplificată prin poze cu mine fără sutien? Perversule!

ruga la mata. Ne întoarcem în matriarhat? Atunci la venerația pisicii? La ușa cortului? (mare pehlivan ăla cu diacriticele și semnele de punctuație și de ortografie)

de ce pisca apa la robinet la o casa la curte De logică.

cel mai inteligent blog Mulțumesc! (îmi seamană )

Nights come, bringing snow… now they are over

M-am trezit privind cerul, în timp ce în minte mi se derulau câteva imagini cu oameni necunoscuţi care, asemenea mie, priveau cerul. Singura diferenţă era că ei stateau în picioare sau aşezaţi pe scăunele pliante ca cele de pescuit (nu-mi amintesc prea bine acest amănunt) în timp ce eu – sunt convinsă de asta – eram încă înfăşurată în sacul de dormit. Altfel peticul nostru de cer era identic, de un albastru pal imprimat cu nori subţiri ca o reţea întinsă de pânze de păianjen.
Imaginile mentale, ca şi cele reale de altfel, păreau desprinse dintr-un film pe care nu-mi amintesc să-l mai fi văzut până atunci. Cu toate acestea, ştiam că niciun cuvânt nu le-ar fi putut reda în aceeaşi manieră pură, că nicio carte nu ar putea fi ecranizată astfel fără a se supune riscului evident de a trivializa plăcerea lecturii.

M-am întrebat atunci de unde ideea aiuristică a mea că este ciudat, trist (în fine, ceva nu tocmai confortabil) să vezi un film de unul singur; oarecum similar cu a comanda la domiciu pizza şi a o infuleca solitar în faţa televizorului – un alt semn al burlăciei nefericite. Singurul raspuns cu o oarecare pretenţie de generalitate pe care l-am găsit, deşi mult prea departe de adevărul meu, a fost că de cele mai multe ori recurgem la ciudate strategii prin care încercăm să ne autoconvingem că imaginea noastră socială corespunde în totalitate realităţii noastre individuale. Un fel de a ne pune de acord cu ideea că noi chiar suntem ceea ce vrem să se creadă despre noi.

Sunt lucruri pe care nu le-am face niciodată şi lucruri pe care nu le-am face niciodată într-un anumit context pentru că ne-ar altera imaginea pe care o aveam despre noi înşine. Sunt comportamente pe care le-aş privi drept adevărate orori dacă ar fi ale mele, însa asta nu înseamna că le-aş infiera dacă le-aş regăsi la altcineva; în unele situaţii chiar ar fi de preferat. Nu mă refer, desigur, la comportamente reprobabile din punct de vedere al societăţii şi nici măcar al meu, ci la toate mărunţişurile pe care nu le voi putea face fără a fi ridicolă, în timp ce altora toate acestea le reuşesc cu o graţie superioară. Iar a mă uita la un film singură este unul dintre ele (faptul de a adormi exact când acţiunea devine mai interesantă, nu face altceva decât sa îmi confirme precocitatea veleităţilor de babă).

Cu un an în urmă, într-o noapte de iarnă, un cititor oarecare se întâlnea cu nimeni altul decât „Cavalerul inexistent” al lui Italo Calvino. La finalul romanului, lista de cărţi disponibile la editura care îl publicase, ascundea un titlu cel puţin incitant: „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”.

Cititorul însuşi - de altfel, un personaj generic -  este  protagonistul romanului, ale cărui urzeli îi transformă pasiunea pentru lectură într-o capcană ce-l prinde lent, dar fără să-i lase spaţiul necesar evadării. Nimic nu este mai potrivit pentru asta ca lectura întreruptă a unei cărţi ce pare să nu se mai continue nicodată: capitole fără legătură între ele, pagini albe, cărţi furate sau confiscate. Iar dincolo de toate aceste bizarerii conjuncturale, apropierea de ea - desigur că tot o cititoare – nu poate fi decât o altă dovadă a logicii universale aflate în spatele unor pagini oarecare.

O poveste ce pare să nu se sfârşească niciodată, dar care se continuă în mod dureros cu alte poveşti,  deopotrivă încâlcite şi pasionante… întocmai ca şi cea primordială. O căutare febrilă a unui final imprevizibil pe care ştii de la început că nu-l vei afla, căci te afli pe o dreaptă infinită, a cărei existenţă matematică ar putea fi dovedită cu uşurinţă dacă mintea umană nu ar fi preocupată de acelaşi lucru: punctul de pe ultima pagină.

„Dumneavoastră credeţi că orice poveste trebuie să aibă un început şi un sfârşit? În Antichitate, o povestire se putea încheia doar în două moduri: trecând prin toate probele, eroul şi eroina se căsătoreau sau mureau. Sensul ultim la care trimit toate povestirile are două feţe: continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii”.

Acesta este un argument suficient pentru a pune capăt oricărei frământări cu privire la capetele dreptei, la punctul de pe ultima pagină. Căutătorul cunoaşte ultimul stadiu al metamorfozei sale, abandonând vieţii casnice adevărata sa devenire:

„Ceea ce vreau să multiplic este imaginea mea, dar nu din narcisism sau megalomanie, cum s-ar putea crede: dimpotrivă, pentru a ascunde, în mijlocul atâtor fantasme iluzorii, adevăratul eu care le pune în mişcare. În acest scop, dacă nu m-aş teme să fiu înţeles greşit, n-aş avea nimic împotrivă să construiesc la mine acasă o cameră complet căptuşită cu oglinzi, după proiectul lui Kircher, în interiorul căreia m-aş vedea umblând pe tavan cu capul în jos şi zburând în sus din adâncimile podelei”.

Calvino, Italo, Dacă într-o noapte de iarnă un călător,  p.310.
Nota mea: 9
Observaţii: Citită iarna, poate fi considerată o carte tristă

Imediat ce au anunţat finalizarea lucrărilor de foraj, locul s-a umplut cu o mulţime de gură-cască. Oameni şi animale deopotrivă, se îmbulzeau să vadă cu proprii ochi intrarea în tunelul subteran, minunându-se de hăul negru ce se deschidea la picioarele lor. Cei mai curajosi dintre ei se apropiau de marginea gropii, lăsând să cadă câte o monedă în ea. Liniştea aşternută după fiecare bănuţ adus ca ofrandă intunericului din adâncuri nu făcea decât să întărească opinia generală: tunelul este fără de sfârşit.

Pe masură ce orele treceau, murmurul mulţimii devenea tot mai neliniştit: “Ce-o fi oare acolo, jos?”.
- Este iadul, anunţă grav un bărbat cu un vag aer de teolog.
- Pe dracu’, se înfurie vecinul de lângă el, ce sunt bazaconiile astea? Precis este o cale de acces către unul dintre centrele de comandă…
- Sau o formă inutilă de mistificare a realităţii care să ne acapareze, ţinându-ne deoparte de planurile ce se fac pe furiş, îşi dădu cu părerea un al treilea.

Astfel fură oamenii surprinşi de apariţia unui mesager. Acesta din urmă, urcat pe o buturugă ce-i scotea şi mai mult în evidenţă trupul de nevăstuică, deschise un papirus lung, îngălbenit în mod artificial, de pe care citi: “Oamenilor, fiind voi suficient de maturi pentru a înţelege tainele ascunse ale subteranelor strivite zilnic sub povara grijilor voastre meschine, astăzi vă vom da şansa de a vă câştiga statutul de fiinţe creatoare. Veţi avea, deci, ocazia de a vă revanşa faţă de creaturile oprimate de-a lungul timpului. Veţi putea să vă dovediţi curajul, luciditatea şi capacitatea de a vă înfrunta cele mai otrăvitoare vlăstare pentru a vă îndeplini cele mai fanteziste vise.
- Ura! Ura! se auziră ovaţiile mulţimii.
- Cine cuteză, aşadar?, continuă netulburat mesagerul, cu o mână întinsă ce impunea mulţimii tăcerea. Cine cuteză să coboare în tunel?

********************

Ceea ce parea un abis nesfârşit era de fapt o folie de un negru profund, pe care roboţii au îndepartat-o imediat ce mulţimea s-a împrăştiat. Am coborât aproape forţat cele trei trepte, după care o altă uşă s-a închis în urma mea. Aveam în faţă un coridor îngust cât să treacă un singur om, dar atât de lung încât nu-i puteam vedea capătul. Semi-întunericul în care mă aflam (la percheziţie îmi luaseră bricheta), umezeala pereţilor,  verzeala fină pe care involuntar o atingeam cu umerii şi coatele, mirosul de mucegai, toate acestea imi dădeau o ciudată stare de abandon.

Pornesc în recunoaştere, luptându-mă cu veacurile ce par sa mă ocolească. Atât apreciz să-mi fi luat drumul până la următoarea uşă, pe care o deschid fără dificultate: un aer fetid mă izbeşte în faţă.  Decorul este similar celui proaspăt lăsat în urmă, însă aerul este imposibil de respirat. Hotărăsc să fac cale întoarsă, dar în spatele meu nu mai este nimic. Corpul mi se izbeşte de un perete negru ce nu oferă nicio senzaţie la nivel cutanat. Mă sufoc…  alerg spre următoarea uşă pe care o găsesc într-un timp neaşteptat de scurt. O deschid şi contemplu acelasi coridor pestilenţial. Pentru a treia oară, apoi a patra, a cincea… o numărătoare ce se tinde spre infinit.

*****************

Freamătul din jurul meu m-a făcut să tresar, năucit încă de visul straniu pe care-l avusesem pe furiş. ”Ce se întâmplă?”, încerc să aflu de la cei doi bătrâni din stânga mea. În schimbul răspunsului primesc o privire îngrozită şi una compătimitoare. “Ciudaţi mai sunt şi aştia!”, păstrez gândul pentru mine, în timp ce mulţimea mă priveşte intens.

- Haideţi, domnule, curaj! se adresă amabil mesagerul, prinzându-mă cu familiaritate  de braţ. Dumneavoastră veţi fi cel mai onorat vizitator al acestui tunel, primul martor al celui mai grandios proiect la care omul a putut vreodată visa. Du-te şi nu mai face pe nebunul! îmi şuieră în ureche o voce asemănătoare cu ecoul unui tunel lung şi gol…