Recunosc că nu am vrut să plec și că nu am crezut nicio secundă că lucrurile vor ieși bine. Dar odată ajunsă acolo, nici să mă întorc nu prea aș fi vrut. Ca de obicei, cu picioarele în două luntre, mă gândeam că este minunată viața de turist, chiar și cu program redus. Dacă lucrurile s-ar întampla după voința mea, nu aș face altceva decât să mă plimb neîncetat prin orașe necunoscute, animate de fețe străine, ale carori povești mă voi strădui în zadar să le ghicesc. Nu m-aș opri din mers decât seara târziu când, obosită de mine însămi prin ceilalți, m-aș refugia într-un hotel, într-o impersonală camera ce dă un nou înțeles dorului de “acasă”.

Drumul de la București la Guyancourt l-am facut alături de un ghem ce se mi se înnodase în stomac încă din seara în care mi-am dat seama de iminența plecării mele. Deși se spune că în doi lucrurile sunt mult mai simple, nouă nu ne-a fost deloc ușor împreună. Pentru că ultimul lucru de care aveam nevoie era să dădăcesc iraționala teamă că nu ma voi descurca în îndeplinirea cu succes a sarcinilor care mă cereau acolo.

Totuși, ce s-a întâmplat:

• Nici n-am aterizat bine pe Rossy ca m-am pierdut cu firea în fața automatelor de bilete care nu acceptau decât monezi și carduri. Din primele nu aveam suficiente pentru a acoperi costul de 10,8 euro al călătoriei până la Versailles, iar cel de-al doilea aștepta linistit banii de misiune, pierduți în haosul birocrației corporatiste. Salvarea, ca de obicei în astfel de cazuri, a venit de la sticla cu apă cumpărată la suprapreț dintr-un local de tip bistro/birt/sendvișărie - numai bună pentru a umple buzunarele cu mărunțiș și orele cu mulțumirea că cel puțin nimeni nu va răbda de sete.

• După ceva mai mult de o oră și două mijlloace de transport schimbate, am ajuns în Versailles, de unde urma să iau autobuzul spre Guyancourt, pe care, însa, l-am pierdut la milimetru. Apoi, printr-o nesuferită nepotrivire de situații (eu în întârziere, ei îngrijorați că încă nu ajunsesem, următorul autobuz la o distanță de o oră față de mine), m-am urcat intenționat în autocarul greșit; dar care totuși ajungea prin apropierea locului de destinație. Apoi am mers pe jos, cărând de bagaje ca de mai multi câini morți, cu soarele bătându-mi în cap, cu un mare nimic conturandu-se la orizont și cu un gând care îmi dădea târcoale cu insistența unui țânțar flămând: “Dacă aș putea să dispar… Acum!”. Dar nu s-a întâmplat nimic… decât că, evident, am ajuns unde trebuia.

  

• Mai pe seară, am concluzionat că Turnul Eiffel nu merita cei 6 euro pe care i-am plătit până în Paris și retur pentru a-l vedea mai îndeaproape: urât chiar și luminat, împresurat de turiști zgomotosi și de vânzători ambulanți agresivi. M-am consolat totuși cu ideea că a treia oară a fost cu noroc și că nu se va mai mira nimeni că am fost “de atătea ori” la Paris și nu am vazut ”turnul” (știu, acum mi-a mai ramas să și urc în el, ceea ce promit încă de pe acum să nu fac). Însă cu adevărat neprețuită a fost plimbarea la pas pe malul Senei.

  

• Următoarea seară mi-am petrecut-o în Versailles unde m-am ținut departe de aglomerația din preajma castelului, pe care îl vizitasem deja de două ori. Așadar, am ales o băncuță dintr-un parc liniștit, pe care mi-am citit romanul horror adus de-acasă; după care am facut o lungă plimbare, vânând în special felinare.

La întoarcere, însoțită de o mulțumire greu de redat în cuvinte, am pășit în sala de așteptare din fața porții de îmbarcare. M-am așezat cu seninătate pe scaun, având adânc imprimată în minte imaginea clădirilor vechi și a pomilor înverziți pe lângă care trecusem, contrar așteptărilor mele, lipsită de griji; întocmai ca un veritabil turist. Iar pe lângă ea, ușor ca un nor de vară, trecea gândul că în cele câteva zile de Paris/Versailles/Guyancourt, cu excepția mamei, nu am știut nimic de nimeni (și vice-versa). Și nu simteam nimic. Nimic în termeni de singurătate. În niciun caz mai multă ca de obicei. „Probabil că asta înseamnă să te simți bine cu tine însuți: oriunde ai fi și orice ai face tu, sentimentele tale față de ceilalți să rămâna cel puțin la fel de intense. Din motive ce țin de reciprocitate, este totusi preferabil să rămână egale”.

Gândurile mi-au fost întrerupte brusc de un neașteptat atac cu arme biologice. Din nefericire pentru reputația țării cu care mă identific ca cetățean, nu mi-a fost deloc dificil să reperez sursa torturii mele olfactive, în grupul de peste douăzeci de țigani care tocmai oferea unul dintre cele mai scârboase spectacole: una dintre femei își alăpta copilul; în mijlocul sălii de asteptare de pe un aeroport, plimbându-se de colo-colo cu țâncul conectat la uger – unul imens pe care îl mai și flutura din când în când, după niște criterii numai de ea știute. Cu stomacul urcat în gât, am încercat sa evit a o privi, însă era peste tot… dacă nu ea, atunci cealaltă femeie care facea fix acelasi lucru: îngrețosa câteva zeci de oameni deja sufocați de mirosul lor. Finalul, însă, a fost la fel de surprinzător ca și începutul: personalul aeronavei i-a strâns pe toți și i-a condus spre culoarul de îmbarcare, închizând ușa în urma lor. Îi priveam prin sticla geamului cum se îndepărtează și simțeam că ceva lipsește din tot acest peisaj ușor morbid.  Dar nu a fost niciun nor negru de gaz așa cum anticipase imaginația mea. Din fericire. Însă mirosul greu și gustul amar al imaginii unui popor au rămas undeva imprimate în memoria francezilor de față.

Ar fi multe de adăugat. Întotdeauna este așa.

Reality is only five months away from a dream…

Just dream and live it!

Nu acum multă vreme, scriam despre cât de dragă îmi este viața, pentru ca a doua zi să mă trezesc cu impresia că forțele întunericului mi-au invadat-o, apoi mi-au smuls-o din brațe și au dus-o departe, închizând-o într-o celulă mucedă și întunecată de sub pământ. Mi-au lăsat, în schimb, o mai veche sinuzită să ne facem de cap împreună: respirație greoaie, dureri, ochi umflați și alte simptome de inspirație BDSM. Acesta a fost doar preludiul pentru starea de prostație care m-a caracterizat pe tot parcursul zilei de sâmbătă, pe care mi-am petrecut-o oscilând între pat, procurarea antibioticelor salvatoare, un pahar de absint cu o gogoașă și somnul de la ora 22… Ca sa nu mai vorbim despre tura în Piatra Mare, programată pentru duminică, pe care am ratat-o.
Dar nu despre activitățile mele de week-end intenționam să scriu, ci despre un fenomen pe care l-am observat de foarte multe ori de-a lungul timpului:

La pomul lăudat cu sacul de rafie

De fiecare dată când cred despre ceva că este minunat, extraordinar, nemaipomenit și, în entuziasmul meu infantil, împărtășesc acest lucru celorlalți, nu trece mult timp ca obiectul evaluării mele pozitive să-mi dovedească exact contrariul.
Ultima dată când am spus că mă simt foarte bine în garsoniera în care locuiesc, am reușit să atrag asupra mea mânia Zeului instalațiilor sanitare (care m-a binecuvantat cu ceva țevi sparte). Rezultatul final a fost că, vreo câteva săptămâni mi-a fost orice, în afară de drag, să stau pe acasă.
Acum câțiva ani, o cunoștință, impresionată peste măsură de înflăcărarea cu care îi descrisesem un restaurant în care luasem masa, a zis să-l încerce și ea. A făcut-o și s-a ales cu o intoxicație alimentara, iar eu cu un profund sentiment de vinovăție.

Sunt mii de astfel de exemple cu oameni dragi, condiții meteo, electrocasnice, câini, locuri etc. care, în timp, mi-au hrănit o formă personală de credință: Este suficient să știi tu că un anume ceva este deosebit. Vorbindu-le celorlalți despre asta nu vei face decât să distrugi aura de mister care-l protejează… și, indirect, să-l obligi să se conformeze standardelor pe care tu i le-ai impus într-un mod conștientizat abia o dată cu demistificarea sa.
În fond, nu culorile determină valoarea unui tablou.

Fugeam ameninţată de o pisică nervoasă că îi atinsesem unul dintre pui cu o mânecă a hainei; deosebit de agresivă, îmi sărise în spate, agăţându-se cu ghearele de mine; iar eu râdeam şi alergam în continuare, ruşinată de stângăcia făcută.  Zâmbeam şi când a sunat ceasul, zâmbeam şi când Kirb a decretat, de la altitudinea cearşafurilor printre care trona,  cu un suveran dispreţ:
- Iar ne trezim devreme…
- Ceea ce nu poate fi decât minunat: avem o întreagă zi de care să ne bucurăm, am adaugat în timp ce mă pregăteam să muşc dintr-un măr.
- Eşti prea optimistă pentru acest secol, ca să nu mai vorbim despre această oră matinală, au fost cuvintele cu care Kirb mi-a întors spatele.
- Nici nu pot fi altfel când sunt îndrăgostită de viaţa mea; implicit de tine şi de un mănunchi de oameni care mi-o reamintesc în fiecare secundă…

O altă poveste, un alt dialog imaginar, aceeaşi coerenţă a realităţii: în propria sa lume, fiecare este rege. Poate că în condiţii normale, suveranitatea ar presupune două tendinţe contrare: una a domniei paşnice, în deplină armonie şi cea a violenţei războaielor de cucerire. Dar simt că deja mă îndepărtez de ceea ce ar fi trebuit să fie un elogiu al umilei mele existenţe, pe care nu mă pot abţine să o iubesc, cu raţiunea îndrăgostitului şi curiozitatea cerebrală a cercetătorului, deopotrivă. 

Secretul meu (pentru care sper să nu fiu judecată în termeni prea duri, “neserioasă” fiind, zic eu, acceptabil) secretul, aşadar, este că încep fiecare dimineaţă cu o povestioară, în mare parte ficţiune, care mă însoţeşte timp de cinci minute pe drumul spre metrou.  Ar mai fi şi alte secrete, însă mă tem că banalitatea lor v-ar speria atât de tare încât vi s-ar părea de-a dreptul plat să râdeţi, să vă plimbaţi desculţi prin iarbă, să visaţi, să dormiţi, să cântaţi, să ieşiţi la bere, să mergeţi cu trenul doisprezece ore, apoi să vizitaţi un oraş, să înotaţi, să urcaţi un munte,  să mâncaţi căpşune, să număraţi stelele de pe cer, să vă încurcaţi şi s-o luaţi de la capăt şi câte altele pe care, din modestie, le voi păstra pentru mine. În fond, motivele au semnificaţie doar pentru mine.

Dacă vă mai întrebaţi cum se face că toţi pesimiştii pe care i-aş fi putut întâlni de-a lungul a două decenii (cel puţin) s-au strâns laolaltă pentru a îmi critica bucuria de a fi eu, cred că ştiu răspunsul. Este greu să accepţi că cineva se poate simţi într-adevăr fericit datorită unui ceva ce nu implică o mare pasiune (mai ales amoroasă).

Notă: virusul a ajuns şi la mine, deşi indirect.

Pe străzile pavate cu umbre, pașii se imprimau fără regrete. Cu suferințe incerte – doar câteva precipiatate nocive – alte voci neînțelese țeseau false amintiri. Iar pașii le striveau încet, sub mersul apăsat. Printre suspine, umbrele contorsionate zăceau culcate de vantul abrutizat.

În toată marea de pași, un singur om s-a încumetat a-i căuta pe-ai săi. Uimit de propria nesabuință, ore în șir pe loc a stat… poate zile sau chiar ani, cine mai știe oare? Legenda spune doar că spre umbre el s-a aplecat și mâna și-a întins: nu a întrebat dacă le doare, știa deja că le călcase cu nepasare. Apoi a îngenunchiat, într-o mută îmbrațișare. În zadar tânjea spre ele, cele ce, nespuse, cu regretele zburau.

- Încotro vă îndreptati voi? a mai apucat sa spună înainte ca abisul să-l răpună.

Într-o veche amintire, dintr-o albă dimineață, umbrele aveau umbrele, umbrele se pierdeau în ceață. Acum nu a mai rămas nimic din ele. Teribilă acea dimineață, când visele se risepeau lent, purtate ca de un torent. Infinită acea uitare, cea în care nu mai doare.