Update: După nici 24 de ore, rezultatele preliminare indică o tendință a vizitatorilor mei de a considera că a avea mintea la alte lucruri exclude ca aceasta să se afle acolo unde ar trebui să fie. Chiar așa?

Uneori este suficient să te gandeşti intens la un lucru pentru ca el să se întample tocmai când te aştepţi mai puţin sau chiar în secunda următoare. Chiar şi atunci când gândeşti negativ despre acesta, ca de exemplu, că şansele ca el să aibă loc într-un anumit context sunt foarte mici.

Acest “uneori” s-a transfomat într-o zi de vineri. Era tocmai acea zi în care m-am trezit cu un mistuitor dor de munte cuibărit în coşul pieptului. Am sperat că îmi va ţine de cald, ca orice surogat în care se cuibăreşte confortabil frustrarea de a sta pe loc. Însă căldura sa ameninţa să sufoce orice părea să aibă viaţă: în poze, munţii nu sunt vii, vântul nu-ţi mângâie (sau biciuieşte, după cum meriţi) obrajii, soarele este mult prea pal pentru a te mai obliga să-ţi pleci privirea în faţa ameţitoarelor culmi.
Exact acestea îmi erau gândurile când am primit neaşteptata invitaţie de a mă alătura colegilor ce planuiau o tură în Ciucaş.

În culmea entuziasmului, duminică dimineaţă ne aflam în drum spre Cheia, cu intenţia clară de a ajunge pe vârf, lucru care nu a întârziat să se întâmple, în ciuda noroiului sau a zăpezii care a insistat să mureze câteva perechi de picioare.

Pe lânga liniştea şi încrederea că lucrurile bune apar la momentul potrivit, această ieşire mi-a amintit un aspect pe care am tot avut tendinţa de a-l ignora. Interacţiunile semi-formalizate, de tipul relaţiilor de serviciu, rămân de cele mai multe ori la acest nivel, fără a bănui măcar că ele pot ascunde pasiuni şi preferinţe comune. Că munca specifică socitetăţilor (post)industriale alienează indivizii, este deja o certitudine, un subiect recurent. Ceea ce poate fi încă pus la îndoială, este dat de dimensiunea acestei superficialităţi, ale cărei graniţe sunt delimitate de propriile noastre temeri şi închistări.

Disclaimer: un nevinovat act ratat poate transforma oricând un text cu caracter informativ într-unul declarativ, astfel încât între pășune și pasiune nu mai există nicio diferență… mai ales când este privată.

- Seamănă cu Sibiul?, m-a întrebat un coleg fără să știe că nu el este autorul asocierilor de acest gen.
Am fost amuzată de această idee, deși eu însămi, cu doar două zile în urmă, căutasem să-l compar cu alte orașe vizitate în trecut:
În parc vânam cu privirile bondarii, ce-mi aduceau aminte, mai mult decat orice, de Cluj. În păpădiile uscate și copacii încolaciți regăseam primăverile înmiresmate din Buzău, de care mă îndrăgostisem în adolescență.
Până și înghețata îmi amintea de cea mai bună înghețată mâncată vreodată, pe o stradă din Bratislava. Iar jeleurile înghițite pe nemestecate în timp ce stateam pe o alta bancă, dintr-un alt parc, aveau aceeași aromă ca cele din Segovia.
Unul dintre bulevarde, deși mult mai îngust și traversat de un tramvai, mi-a adus aminte de o stradă înverzită din Paris. Lămuririle au venit prompt: “I se mai spune și mica Viena”. Am oftat ușor: Cred că Viena este over rated. Nu știu ce am vrut să spun atunci cu asta, dar am renunțat la orice preocupare în acest scop, privind un bloc ce-mi amintea de orașul în care am copilărit.
O altă stradă, mult mai puțin circulată, străjuită de case vechi, cochete chiar și fără a avea o arhitectură deosebită, părea ruptă dintr-un timp imemorial. Tăcută, cu trecutul, prezentul și viitorul bine tăinuite de orice intruziune a imaginației, ne asculta cu atenție pașii. A fost singura pe care m-am ferit s-o asociez cu ceva, deși un sentiment straniu îmi spunea că imaginea ei mi se va imprima adânc în memorie: perfectă și inaccesibilă ca orice altceva ce-ți taie răsuflarea.

Nota: Promit să-mi scot prostiile astea din cap, siropul nu este specialitatea mea. Deși este ciudat cum câteva impresii de călătorie îți pot dejuca planurile în fața unei persoane dragi pe care nu ai mai văzut-o de ceva vreme: „Așadar, ți-ai luat gândul de la Brașov?”

De la un timp, mă trezesc cu senzaţia că, peste noapte, am crescut în înălţime. În mod firesc, prima mea grijă este să mă măsor. Pentru asta mă folosesc de experienţa copilăriei prin care, periodic, tocul ușii se îmbogăţea cu noi crestături – foarte distanţate la început, suprapuse apoi.
Mă sprijin cu spatele de toc şi trasez o dungă cu pixul exact de-asupra capului. Mă îndepartez un pic şi-mi privesc opera: ceea ce voia să fie o linie pare mai degrabă o pantă abruptă presărată cu bolovani şi cioturi de copaci (probabil nici vopseaua nu fusese distribuită uniform). Apoi mă apropii şi încerc să-mi imaginez cam pe unde s-ar fi situat celelalte linii, cele din copilărie. Consecventă impresiei că peste noapte am devenit mult mai înaltă, conchid ca ele trebuie să se fi plasat cel mult la nivelul claviculei.
Sunt cvasi-mulţumită de rezultat şi mă îndrept către pasul doi în validarea ipotezei mele: măsurătorile. Cu ruleta de 2m măsor lungimea segmentului format dintre podea şi semnul de pe tocul uşii. Notez rezultatul pe o foaie, scraşnind din dinţi: cu o eroare de +/- 3mm, este acelaşi cu cel din zilele precedente. Repet măsurătoarea cu ajutorul unei rigle de 40 de cm. De astă dată, operaţiunea este mult mai anevoioasă: rigla cu pricina trebuie mutată de cel puţin patru ori pe lungimea segmentului. Renunţ după primele două mişcări, dezamagită de lipsa de fineţe a măsurătorilor convenţionale, şi mă îndrept spre hol.
Mă opresc în faţa oglinzii înalte, ce aproape că acoperă pe înălţime peretele de care este prinsă. În timp ce o privesc, am certitudinea că temerile mele nu sunt neîntemeiate: propriul meu trunchi cât şi membrele nu par deloc a se fi alungit; dimpotrivă, acum par mai scurte şi mai puţin mlădioase decât mi le aminteam eu. Instantaneu mă regăsesc făcând comparaţii: este ca atunci când te privesti într-o poză în care “ieşit” foarte bine. O priveşti fără a te recunoaşte în persoana surprinsă într-un moment inspirat. O priveşti fără a recunoaşte că-ţi face plăcere această mică descoperire. Continui să o priveşti, cu surpriză şi mândrie deopotrivă, până când îndrăzneşti să crezi că imaginea din poză eşti de fapt tu şi nu doar un moment dintr-o zi oarecare.

Au fost multe zilele în care mă trezeam cu impresia iluzorie că, peste noapte, am crescut în înălţime. De la un timp, însă, mă trezesc cu senzaţia că, peste noapte, lucrurile din jurul meu s-au micşorat. În mod firesc, prima mea grijă este să mă asigur că eu însămi nu am suferit vreo modificare. Apoi voi fi absolut convinsă că, peste noapte, am mai crescut în înălţime.

The crowd waits and turns their faces towards you expectantly.
You give them what they need but their useless criticism makes you die a bit more inside.