Acum cateva zile, împreuna cu ceva colegi de autobază muncă m-am înscris la Ciucaş Trail Running, pentru proba de semi-maraton. Duminică am plecat în recunoaştere pe traseul Muntele Roşu-Zăganu-Gropşoarele-cabana Ciucaş-Muntele Roşu, în parte să admiram peisajul pe care îl cam vom rata în timpul competiţiei, aparte să apreciem gradul de dificultate al turei şi să cronometrăm timpul de mers (nu alergat).

La început au fost norii. Grei, gri, încăpăţânaţi, aveau în minte doar un singur gând: să-mi distrugă imaginea de aducător de vreme bună. N-au acoperit decât un munte: pe “al nostru”, cel pe care urma să-l urcăm; pe ceilalţi i-a lăsat în pace. Pasămite, avea un mesaj de transmis.

După ce am lăsat în urmă pădurea, pânze subţiri de ceaţă au început să învăluie împrejurimile, pansând stâncile crăpate ale munţilor cu fâşii de tifon. Au ascuns creste şi culmi ca pe niste plagi; fie prea urâte, fie prea sensibile.

În realitatea aseptică a munţilor, rănile eram noi, privitorii în stelele verzi de la picioarele noastre. Ajunseserăm în vârf…

… când a plouat pentru prima dată. Apoi a continuat în rafale diferite ca intensitate şi durată. Am alergat fără a căuta adăpost; semnele ce-i indicau prezenţa ne erau suficiente.

La cabana Ciucaş nu am mai ajuns, peisajele nu le-am admirat, dar mai avem o şansă în iulie.

Sigură pe sine, cu gleznele îmbrățisate de ghete, cu diamante ascuțite ieșindu-i din tălpi, tăia cu hotărare-n  oglinda de gheață triste ornamente. Astfel a surprins-o vremea rugaciunii, silită de ciudatul zeu să-ngenuncheze pentru cuvenitele mătănii. Cu degetele în roșu vopsite a cuprins răceala gheții, urlându-și fără glas durerea cu care-și încălzea o gleznă; tocmai când patinatorul fără dumnezeu, în cercuri concentrice învartindu-se, scurtă ale suferinței gheare.
Știa a împărți degete roșii în mii.

Particip la Concursul de Proza Arhiscurtă organizat de Trilema.

După porceala care a urmat întoarcerii de la Turda, cu mâncare şi cocktailuri în Irish Music and Pub, am decis ca a doua zi să ne-o petrecem desfăşurând activităţi mult mai plăcute divinităţii aruncătoare cu limbi de foc; cum ar fi să ne ducem la Banffy. Am luat, dar, bilete pentru Bonţida şi am pornit la drum.

(Trenul de persoane 4102 – detaliu)

După o călăorie demnă de analele cefereului (ca să fim în ton cu coloritul situaţiei), am coborât într-o gară uitată de lume parcă. Aici timpul se oprise cu mult înaintea noastră…

(Coş de conservare a gunoiului – detaliu cu păienjeniş)

Am pornit pe un drum de aproximativ 3 km (după spusele Irenei), prin sat, căutand feuda Banffy, pe care am găsit-o într-o stare la fel de veselă ca şi gara Bonţida şi alte câteva case din localitate.

(Cladirea Porţii şi clădirea vechilor grajduri)

Faţă în faţă cu aşa numitul Versailles al Transilvaniei nu poţi decât să te întrebi: “unde este?”. Unde s-a dus toată splendoarea sa, aşa cum era redată în pozele din perioada interbelică? Prin ce procedeu meschin s-a transformat marmura în pulbere? Ce forţă nemiloasă a îngropat în nepăsare grandiosul castel? Să fi fost un capriciu al timpului de a echilibra balanţa, dăruind bogaţilor soarta celor pe care i-au oprimat, chiar cu preţul istoriei? Să fi fost furia şi nechibzuinţa oamenilor, dorinţa lor de a-şi dovedi puterea prin distrugere? Multe întrebari ce suscită imaginaţia, ce caută mistere dincolo de ziduri şi poveşti dincolo de istoric…

(Cladirea principală, construită în stil baroc)

Istoria castelului Banffy se întinde de-a lungul a mai mult de cinci secole în care trecut prin numeroase modificări ce i-au conferit confuguraţia actuală. Iniţial acesta fost o cetate construită în secolul XIV de către baronul Banffy. În urmatoarele secole, descendenţii acestuia au efectuat importante transformări în structura edificiului: reconstrucţia castelul în stil renascetist (sec XVII) şi baroc (sec. XVIII), reamenajarea parcurilor şi grădinilor interioare, construirea unor anexe şi a turnului de observaţie de factură romantică ( 1850), dărâmarea turnului de poartă (1820)*.

(Foste camere în clădirea principală)

Declinul domeniului Banffy a fost marcat de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, în timpul retragerii naziste, clădirile din incinta sa au fost incendiate şi jefuite, iar operele de artă şi biblioteca, distruse. Acest act a fost, în fapt,  un act de răzbunare politică prin care  guvernul german a reacţionat la decizia Ungariei (reprezentată în cadrul negocierilor de baronul Miklos Banffy) şi României de a întoarce armele împotriva Axei.

(Ornament pe tavanul unei camere de la etaj, probabil singurul care a rezistat)

În anii ’50, domeniul a fost naţionalizat, una dintre clădirile sale funcţionale fiind transformată în C.A.P. Bonţida*. Lipsa de interes a autorităţilor comuniste pentru conservarea castelului Banffy nu au facut altceva decât să-i accentueze degradarea.

(Intrarea în clădirea vechilor grajduri)

Din fericire, din 1999, la Bonţida se desfăşoară lucrări de restaurare, ca urmare a implicării instituţiilor din Marea Britanie şi Ungaria (of, fie! şi România) responsabile de conservarea patrimoniului cultural… Eforturile sunt vizibile în cazul vechiului corp al bucătăriei, complet refăcut.

(Vechiul corp al bucătăriei, cu turnul de observaţie pe fundal)

Uneori ruinele sunt mai expresive decat o mie de castele cu turnurile strălucind în soare. Singure evenimentele sunt cele care le deosebesc.

*Sursa datelor: Infosomes.

Profitând de absenţa Ihriellei, m-am pus pe scotocit prin toată casa. Desfăşurându-mi cu temeinicie activitatea, eforturile mi-au fost răsplatite când am dat peste un bileţel misterios, uitat printre fluturaşii cu anunţuri de prestări servicii şi pliantele de la hipermarket. Înainte de a dezvălui conţinutul fiţuicii (era cam cât un A6) şi de a face un mic comentariu pe text (pentru că aşa se cade, să nu laşi nimic necompostat), am să redau contextul în care dragul meu producător de mâncare şi nisip pisicesc a intrat în posesia respectivei hârtii:

La 7.30 a.m., se îndrepta cu paşi sprinteni spre muncă gândindu-se la cine ştie ce mâţe rostogolitoare de prea îmbuibate ce sunt. O mână îi întinde un fluturaş. Apucă petecul de hartie alb şi-l întoarce pentru a vedea ce scrie pe verso:

Buna, daca vrei sa ne plimbam prin parc sau sa mergem la un film, la un muzeu, la restaurant, la mine acasa sau la ce propui tu cauta-ma la telefon 07xxxxxxxx sau pe messenger Id: aivreasășifacreclamă@yahoo.com
Intelectual, 23 ani, 180 inaltime si 74 kg. Locuiesc singur in zona Titan si caut prietena.
Nu ai ce pierde daca ne intalnim, nu vei regreta nici o clipa, nici o secunda alaturi de mine.
P.S. Daca nu vrei, nu rupe biletul, da-l la o fata care vrea.

Doamne fereşte, cum să-l rup?! Doar e de la bărbatul ideal, nu alta. Gândiţi-vă, dar, unde mai găsiţi atâtea calităţi într-o singură tărtăcuţă:
- este intelectual. Nu prea ştiu ce înseamnă asta, dar dacă implică divinizarea felinelor domestice, îl sun chiar acum. Miau!
- se trezeşte devreme. Deci nu-l pot deranja nici mieunăturile matinale, nici diversele activităţi întru slujirea şi propăşirea neamului mâţesc: să hrănească şi să scarpine pisicile, să prindă şoricei pentru cele mai leneşe dintre ele, se le pieptene cu cărare pe cele negre şi să le plimbe în braţe pe cele cu perniţe gri.
- locuieşte singur. Aici avem două variante: a) are un job care-i perminte să se întreţină singur (lux în zilele noastre, parol!) sau dacă nu, primeşte bani de la părinţi fără a fi legat de fusta lor; b) nu are job, parinţii nu-i dau bani şi caută pe cineva care să-l extragă din aceasta situaţie (scenariul bărbatului întreţinut).
- stie ce vrea – o “prietenă” – şi face tot posibilul pentru asta. Inclusiv să fie penibil.
- este clarvăzător: ştie deja că fata care îl va contacta nu va pierde nimic în urma întâlnirii cu el, aceasta având deja mai multe ţigle lipsă de pe acoperiş.

Nu, nu-l voi rupe. Din bun simț, îl voi îngropa! Printre mumiile kirbene din litieră.

Retorică: unde l-a mai găsit şi pe-ăsta?
Existenţială: dacă ar renunţa la verbalizarea “sentimentelor”, ar părea unii bărbaţi mai inteligenţi? Măcar ar reuşi să agaţe vreo fată?

La Cluj mi-am dorit să merg anul acesta, la Cluj am ajuns… pentru un mic periplu transilvan. Conform planului de vreme bună, în prima zi am plecat la Turda pentru a vizita salina, căreia i s-a dus vestea până peste munţi de spectaculoasă ce este, fapt datorat şi recentei sale modernizări (încheiată la începutul anului).

O dată închisă uşa, ca o barieră în faţa căldurii zilei, coridorul principal pare fără sfârşit. De-o parte şi de alta a acestuia, pereţii de un negru spălăcit sau de un verde murdar, şoptesc secretul a zeci de ani de trudă printre bulgării de sare.

Salina cuprinde două mine principale: Rudolf şi Terezia, precum şi câteva  săli. Într-una dintre acestea se poate vedea crivacul folosit la mijlocul secolului XIX pentru extracţiile din mina Rudolf.

În urma modernizării, mina Rudolf a devenit un spaţiu de agrement pentru turişti, dotat  cu sală de spectacole, terenuri de mini-golf, loc de joacă pentru copii, ba chiar şi un carusel panoramic care, din motive misterioase, nu era pus în funcţiune.

Perete de sare

50 metri mai jos de aceasta este mina Terezia, remarcabilă atât prin cascada de sare de pe versantul nordic, cât şi prin lacul natural format în interiorul său. O dată cu modernizarea salinei, lacul s-a îmbogăţit cu un debarcader şi o “zona rezidentiala” desprinsă parcă din WoW .

Mina Terezia

O vizită în salina Turda este genul de experienţă care-ţi taie respiraţia: aici armonia dintre natură şi intervenţia omului, de astă dată benignă,  este atât de profundă încât nu poate fi redată altfel decât prin stări sufleteşti. Calm şi surpriză.

Notă: dacă vreţi argumente suplimentare pe baza cărora să îmi daţi dreptate, evitaţi perioada prânzului; este foarte aglomerat.

Adaugat mai târziu, dar nu mai puţin important: Accesul în salină se poate face numai  în intervalul orar 9 – 13.30  (multumesc, ggl, pentru completări).