Poteci înguste: Zăganu-Gropşoarele

Acum cateva zile, împreuna cu ceva colegi de autobază muncă m-am înscris la Ciucaş Trail Running, pentru proba de semi-maraton. Duminică am plecat în recunoaştere pe traseul Muntele Roşu-Zăganu-Gropşoarele-cabana Ciucaş-Muntele Roşu, în parte să admiram peisajul pe care îl cam vom rata în timpul competiţiei, aparte să apreciem gradul de dificultate al turei şi să cronometrăm timpul de mers (nu alergat).

La început au fost norii. Grei, gri, încăpăţânaţi, aveau în minte doar un singur gând: să-mi distrugă imaginea de aducător de vreme bună. N-au acoperit decât un munte: pe “al nostru”, cel pe care urma să-l urcăm; pe ceilalţi i-a lăsat în pace. Pasămite, avea un mesaj de transmis.

După ce am lăsat în urmă pădurea, pânze subţiri de ceaţă au început să învăluie împrejurimile, pansând stâncile crăpate ale munţilor cu fâşii de tifon. Au ascuns creste şi culmi ca pe niste plagi; fie prea urâte, fie prea sensibile.

În realitatea aseptică a munţilor, rănile eram noi, privitorii în stelele verzi de la picioarele noastre. Ajunseserăm în vârf…

… când a plouat pentru prima dată. Apoi a continuat în rafale diferite ca intensitate şi durată. Am alergat fără a căuta adăpost; semnele ce-i indicau prezenţa ne erau suficiente.

La cabana Ciucaş nu am mai ajuns, peisajele nu le-am admirat, dar mai avem o şansă în iulie.