Alergăm peste şesuri, aşteptând zmeii să vină, cu mâinile înnodate în eresuri, cu ochii plini de rugină.

Ne agăţăm de zmeie, direct prin furtună: pornim în odisee, ţinându-ne de mână.

La noi nici suflu n-avem, nici solzi şi nici gheare, nici aţă legată-n ghem, doar plumb topit pe picioare.

Împotrivă-ne nici vântul nu suflă, nici zeii nu-ndrăznesc să tune, când zmeiele cu nori se umflă, golind sângele de lume.

Cuprinşi de-o ultimă sfârşeală,  încorsetaţi în trupuri răcite, lovim la nimereală; zmeiele noastre-s rănite!

Astăzi zmeiele nu se mai prefac în zmei.

Presupunând că v-aţi săturat să vedeţi poze indecente cu mine, de acum înainte vă voi face cunoştinţă cu prietenii mei imaginari, pe care draga mea Ihrielle mi-i bagă pe gât sub formă de pixeli.  

Astăzi vă invit să-l admiraţi pe unul dintre potenţialii mei pretendenţi Tzuica, un moşneguţ simpatic (după cum reiese din poză):

Nume: Tzuca
Rasă: ceva descendent din neamul birmanezelor
Hobby-uri: joacă Macao şi Veceu ca nimeni altul. Explorator urban, se spune despre el că  în vechime a părăsit căldura căminului său pentru a se refugia în ghena blocului. Cu această ocazie şi-a dovedit capacitatea de auto-resurecţie, întorcându-se acasă a doua zi după ce a fost îngropat.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bine apoi să-mi daţi de ştire.

În ultima vreme, multe au fost locurile pe care picioarele-mi au călcat. Uneori alene, alteori grăbite, punând paşii hotărât sau cu sfială, însoţite de mai multe perechi sau doar de una singură, cu siguranţă că m-au purtat departe… chiar dacă de fiecare dată am zis „Drumul este prea scurt pentru mine”.

Chiar deunăzi, când tălpile mi-au fost forţate să înghită aerul citadin, gândurile o luau încetişor înapoi, pe drumul folosit la întoarcere. Numai că ele, având la dispoziţie un altfel de sistem de transport, pe bază de memorie cognitiv-selectivă, s-au pierdut printre imagini.

Păduri nestrăbătute până atunci le-au primit cu braţele deschise tivite cu ciuperci colorate. Le-au lăsat să pătrundă pe tărâmul lor, adâncindu-se într-un desiş de vise cu aromă de ferigi umede.

Nori timizi le-au sărutat frunţile şi le-au invitat să şadă lângă ei, cocoţate pe stânci de foc, venind în întâmpinarea ezitării lor cu argumentul suprem: erau locuri în primul rând de la spectacolul de artificii.

De parcă nu ar fi fost de-ajuns celesta reprezentaţie, flori întâlnite la tot pasul le-au mărturisit speranţa de a-i avea ca oaspeţi de seamă, chiar diseară, la un bal mascat, probabil.

Dimineaţa, după ce şi-au achitat datoriile de musafiri, şi-au dat seama că nici ceţa nu s-a lăsat mai prejos în misiunea sa de gazdă: avea să le împărtăşească minunate poveşti adunate din străbuni.

P.S.: Doar pentru că nu am zis nimic despre ele, păstrându-le închise într-o adâncă tăcere, nu trebuie să credeţi că nu s-au întâmplat.

Mai multe poze pe flickr şi pe buz.ro

Îl aşteptam pe instructor să plecăm la o plimbare prin oraş când am vazut o pisică neagră ascunsă după o maşină. Ca o mare admiratoare de feline ce mi-s, m-am îndreptat spre ea gândindu-mă că poate-poate va sta s-o mângâi. S-a dat câţiva paşi înapoi, astfel că nu am insistat. În schimb, am rămas amandouă locului, privindu-ne reciproc.

La o vreme, pisica s-a plictisit şi s-a îndreptat spre stradă. S-a oprit pe trotuar, a mai privit o dată în urmă după care şi-a continuat drumul. Pe sub privirile mele, fix sub roţile unei maşini.

Stătea întinsă pe o parte, mişcând convulsiv din picioarele din spate şi privea spre locul în care mă aflam. La răstimpuri, deschidea botul probabil pentru a-şi urla durerea. Dar la mine nu ajungeau decât zgomotele produse de motoare, ceea ce îmi alimenta copilăreasca speranţă că poate totuşi nu a păţit nimic şi că se va ridica imediat ce se va elibera strada, refugiindu-se într-un loc mai sigur.

Impactul o răsucise în aer la 180 de grade ca pentru a adeveri credinţa conform căreia, înainte de a muri, trecutul ţi se derulează prin faţa ochilor cu o viteză ameţitoare. Iar  trecutul pisicii era la doar trei metri distanţă, pe trotuarul opus, de pe care caţiva oameni încercau să ajungă la ea. Însă multe morţi colorate şi rapide îi desparţeau, muşcând rând pe rând din trupul agonizând.

Câteva minute mai tarziu, în timp ce-mi reglam oglinzile, ghemul negru de pe mijlocul străzii continua sa ma fixeze cu privirea. Nu mai mişca. Mi s-a strâns stomacul: cu o zi înainte văzusem cum unul dintre prietenii cu care ieşisem în week-end a fost accidentat, la câţiva metri în faţa mea. Din fericire, nu a suferit leziuni grave şi este bine acum,  însă am învăţat câteva ceva despre cei care dau cu maşina peste tine, părăsind apoi locul accidentului, şi poliţistul care te sfătuieşte să renunţi la plângere (cine are chef de muncă duminica-după amiază?).

Acestea au fost doar două întâmplări care m-ar putea face să-mi regândesc potenţialul statut de conducător auto. Posibilitatea ca peste câteva minute, zile sau ani, să calc ceva ce înainte era viu şi mişca fără erori, nu este una cu care să ies la cafea.

Răscolind prin arhiva cu poze ale felinelor celebre, am descoperit un exemplar clasic, dar nu mai puțin demn de un Mâțoid. Enjoy my teen look:

Notă: Dragi cititori, dacă aveți la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂȚOID, nu uitați să-i faceți o poză (fie și cu forța), să-i aflați detaliile biografice și să mi le trimiteți pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bine apoi să-mi dați de știre.