Preambul: Deşi citesc destul de multe cărţi şi cele mai multe dintre acestea merită să fie pomenite, disecate şi/sau recomandate, rareori reuşesc să scriu şi câteva cuvinte despre ele. Motivaţia pentru care am ales tocmai romanul Dezgolită, se leagă de faptul că nu este genul meu de lectură (nici pe departe). Cu alte cuvinte, îmi fac o penitenţă din încăpăţânarea de a citi în totalitate o carte care-mi displace.
Din noianul de evenimente şi experienţe închise în conserva cu amintiri, doar câteva sunt pe care le vom păstra aproape de noi, pentru a ne însoţi de-a lungul sinuoasei călătorii. Ele sunt nu doar responsabile pentru ceea ce suntem, ci şi nucleul primordial din care pornesc toate traseele marcate pe harta noastră afectivă.
Pentru Martina, drumul interior porneşte de la primele sale experienţe sexuale, petrecute la o vârsta la care fete obişnuiesc să-şi ocupe timpul croind haine pentru păpuşi şi inventând scenarii pentru acestea. Lipsa de atenţie şi de afecţiune pe care o resimte în familie, sunt premisele unui nou joc pe care protagonista îl descoperă cu surprindere. Astfel, ceea ce într-o lume a adulţilor (cu reguli, norme, tabuuri şi legi) poate fi lejer clasat drept pedofilie, devine, în ochii fetiţei Martina, un ritual de îmbogăţire a simţurilor, pur şi nevinovat. Întreg parcursul existenţei sale ulterioare se va desfăşura sub impresia puternică produsă de această experienţă, căutand să regăsească emoţiile din copilărie.
Dincolo de personaj, pe Martina, privita ca exponent a ceea ce poartă numele de “genul acela de femeie”, o poţi accepta sau nu. Depinde nu doar de propriul sistem axiologic, ci şi de disponibilitatea de a înţelege cât de diferiţi suntem, fara ca asta să reprezinte din start ceva negativ. Să nu uităm ca orice comportament desprins din contextul său, privat de motivaţiile ce l-au determinat, este sortit unei aspre judecaţi; deoarece este înscrisă în codul nostru genetic, în fisierul cu “autoconservare”, nevoia de a desfiinţa orice resimţim ca ameninţare la adresa noastră. Iar “necunoscutul”, “bizarul”, “diferitul”, nu sunt decât noi surse de teamă şi de incertitudine, în virtutea influenţelor pe care le-ar putea exercita asupra a ceea ce noi considerăm normal. Natural, drobul de sare.
Revenind la romanul cu pricina, trebuie să recunosc că citisem deja aproape jumatate din el când încă mă mai chinuiam să-i găsesc plusurile. Şi nu pentru că acestea ar fi lipsit, ci pentru că unele scene sunt într-atât de şocante prin potentialul lor de a deveni palpabile, încât mi-a fost dificil să le evoc fără un sentiment de superficialitate.
Dincolo de sex şi sexualitate (în exces, da, pentru că în aceste condiţii moderaţia nu ar avea niciun impact), Dezgolită are câteva idei care merită consemnate (deşi nu sunt întrutotul de acord cu ele):
- sexul nu ar trebui să mai fie un subiect tabu; ci o formă de autocunoaştere şi regăsire. Variaţiune pe o temă veche de câteva decenii (cam de când cu apariţia mişcării feministe), însă realizată într-un mod foarte plastic;
- în pur spirit freudian, lipsa de apropiere dintre copil şi părintele de sex opus generează frustrare şi dezorientare sexuală pentru prichindel. Ca şi corolar la această teoremă, absenţa respectivului genitor este substituită de un alt adult care preia funcţia de obiect al Complexului lui Oedip, devenind un ideal tip al copilului.
Am convingerea că un cititor superficial pentru care accentul capătă tonalităţi grave pe scenele prezentate (foarte plastice şi detaliate, de altfel), romanul are mari şanse de a fi etichetat drept pornografic. La o lectură efectuată de ”femeile independente”, cu sau fără carieră, care empatizează şi suspină din umbra frustrărilor proprii, poate fi considerat drept literatură de refulare.
Fără a afirma că este un roman prost, eu spun că este literatură de umplutură.
Beccara, Lola, Dezgolită.
Nota mea: 6.23
Observaţii: Niciodată nu veţi mai privi raţuştele de baie cu aceeaşi simpatie ca odinioară.
P.S.: Revin cu SF-uri.
