Când pisica nu-i acasă, joacă pe tomberon. Profit de absenţa co-locatarei mele (care şi-a luat câmpii în vârf de munte) pentru a vă prezenta încă un exemplar felin semi-domesticit, cu limba-nspre zenit.

Contrar obiceiului, nu o să scriu nimic. Nici despre dânsul, nici despre mine, care mi-s cam tristă de la o vreme.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacţiei, pe care nu v-o dau… încă. Mai bine apoi să-mi daţi de ştire.

De la o vreme, aproape că nu trece noapte în care să nu-i visez profilul distins, de fată din camee, lipit cu atenţie între ramele bijuteriei. Spre deosebire de originalul pe care încearcă să-l imite cu atâta graţie, ea nu are chipul alb, ci de un verde bolnăvicios, întocmai ca al statuilor vechi cocoţate pe clădiri. Cu toate acestea, nu poţi spune despre ea că este un fals, tocmai pentru că nu are nimic în comun cu profilul după care a fost inspirat. Mai potrivit este să o consideri capodopera unor imitatori de mâna a doua care, în ignoranţa lor, au creat ceva unic.
Cu adevărat au greşit, însă, atunci când s-au gândit că fata din camee trebuie multiplicată. Astfel se face că acum trei nopţi, în timp ce visul îmi rătăcea printr-o prăvălie, am întâlnit-o sub formă de broşă într-o farfurie cu şuruburi şi piuliţe (erau şi vreo trei cuie pe acolo, dar cam strâmbe şi ruginite). Alaltăseară, însă, am găsit-o chiar pe masa de cafea, sub formă de cercei, pe când azi-noapte, aflându-se dumneaei în culmea obrăzniciei, mi s-a vârât în vis sub formă de agrafă.

****************************************************************

Alte dăţi, însă, mă simt ca şi cum aş fi primit în dar o desagă fermecată din care pot scoate orice vreau eu, în limitele dimensiunilor sale (2×2 cm). La prima încercare am scos o muscă un pic moleşită de căldură, dar în bune condiţii de funcţionare, ceea ce mi-a înlesnit strădania de a o reînvăţa să zboare. La a doua extragere, însă, am fost oprită. Cineva sesizase că mi-au încurcat cadoul cu cel al sărbătoritului X (pasămite mai era un altul ca mine) şi vice-versa.
Am făcut, dar schimbul şi m-am ales cu un pistol cu apă… descărcat.
- Şi musca, aud o voce din spatele meu?
- ?!
- Dă-i musca băiatului. Tu nu-l vezi că plânge pentru că i-ai stricat cadoul?
L-am privit. Plângea, întradevăr. Plângea, iar la fiecare lacrimă îşi vâra mâna în desagă şi, nu cu mult înainte ca în colţul ochiului să i se ivească o alta, işi scotea palmele împodobite cu cele mai uimitoare nestemate. La un timp, m-a surprins uitându-mă fix la el, ca împietrită. Pe neaşteptate, ca un vultur înfometat s-a aruncat asupra mea, smulgându-mi musca din mâini. Apoi, dându-se doi paşi înapoi ca şi cum ar fi fost îngrozit de ceea ce făcuse (Acvila non capit musca!), a strivit-o pe podea.
Imediat după aceea şi-a luat bijuteriile şi a plecat. În bazar afacerile se fac devreme.

P.S. Vremea mai vechilor pasiuni a venit. Acum împăca-s-ar ele cu cele noi.

Privind nişte oameni cum se mişcau de capul lor într-un cub de sticlă, mi-am dat seama că toţi, fără excepţie, se comportau ca şi cum ar fi înghiţit câte doi siamezi de căciulă: oricât ar fi fost ei de unitari în aparenţă, tot se zbăteau între două extreme.

După o asemenea constatare, am răsuflat uşurată: Hăis-cea!

La amurg, mâţele se-ntortocheau pe sârme, privind şiret cu ochiul stâng. Pe cel drept, fiecare îl avea acoperit anume cu fire subţiri şi cleioase la capete.  Piraţi de înalţimi cu ţiglă roşie erau, aţinându-ţi calea cu neruşinare, făcându-te să te opreşti în loc şi să le-arunci cu teamă – din puţinul tău măcar, sau al unui animal mai de seamă – un ochi tandru şi rotund.  Apoi cu toatele să se repeadă asupră-ţi, scuturând din cozi nervoase, şi să-ţi pătrundă-n gând… sau în gât, cum ar face doar cele mai nărăvaşe, cu surplus de blană bălană.

În restul zilei mâţele erau într-atât de întortocheate încât păreau ca picate din lună aşa cum stăteau ele nemişcate ca nişte sfincşi ciopliţi în piatră de stană, cu mustăţile căzute pe-o parte, arătându-şi ghearele abia pe jumătate.

Seara, însă, urmărind acordurile de cucuvea bătrână,  mâţele noastre, cu mici şi cu grase, prindeau a se simplifica, întinzându-se la glume, desprinzându-se de pe sârme. Apoi se admirau reciproc, prin  complimente de mâţe complezente, dar pe deplin mulţumite de mustăţile lipite cu îndemânare de proaspetele trupuri alungite.  Târziu de tot porneau să joace maţele-ncurcate în cadrul unor  întâlniri discrete, mieunând cu coada arborata-n sus cu cochetărie ceva refrene desuete auzite prin vreo florărie.

Dimineaţa le întâmpina tăcută, cu mirosul deşteptătorului încă plutind prin aerul înţesat de aroma cafelei somnoroase şi a omlete cu vărfuri de ardei iute… visaseră frumos mustăcioasele şi acum priveau înciudate. “Dinadins ai făcut-o”, păreau să-mi spună. Apoi cu toatele, la unison, urmând paşii unei coregrafii exersate în nopţile de nesomn, îşi întinseră acuzator ghearele cu care vânaseră somon.

Aşa a fost odată povestea mâţelor întortocheate, cele ce-şi fac singure dreptate, cu urechile date pe spate şi ghearele sângeriu tăiate în piele fină, uman croită.

Nu mai departe de acum două zile s-a întâmplat minunea, pentru unii și semnul rău prevestitor, pentru alții, de a fi întrerupt lanțul ieșirilor săptamanale în afara Bucureștilor. Dupa 14 săptămâni și tot atatea episoade de alergări zglobii din punctul A în punctul B, cel din urmă fiind de fiecare dată diferit, pe undeva prin textura târlicilor de fuga s-a produs o fisură: obosisem.
Obosisem să cred că atinsesem un asemenea grad al măiestriei, încât în week-end-uri mă transform într-o ființă liberă să plece după bunul său plac, fără a fi pusă în situația de a alege. Credeam pe atunci că trăiesc într-un permanent „aici” și că, în călătoriile mele în spațiu, nimic din traiul meu obișnuit nu s-ar fi putut altera de vreme ce mă vedeam cărând prezentul la pachet. Tot pe atunci și-a băgat timpul coada; i-a crănțănit-o Kirb o perioadă, dar nu prea îi era pe gust. Apoi mi s-a vârât cu totul în rucsac, și am pornit împreună în drumeții. Atât de buni tovarăși deveniserăm noi încât nu m-aș fi prins de viclenia sa dacă nu mi s-ar fi plâns Kirb de numărul tot mai mare de pui de vrabie. Așa am ajuns eu să-mi petrec, după mai multe luni cu foc la opinci, o zi vânând avioane (fără prea mare succes pozografic) și făcând vizite îndelung programate; și încă una desfășurând activități de menaj prin menajerie. În tihnă, gospodărește, deconectată de la dispozitivul de devorat umblat teleleu.

Dar nu-i absolut niciun bai: săptămâna asta o iau de la capăt, plecând spre Buzău, unde urmează să susțin un examen mai puțin important (din punctul meu de vedere) decât v-ar veni să credeți și pentru care m-am pregătit în consecință, adică, spre rușinea mea de elev silitor, mai deloc.
Sâmbăta care va urma mă voi refugia temporar în munți, pentru a îngroșa rândurile la semi-maratonul din Ciucaș. Voi fi mai mult câine surd la vânătoare, însă mă bazez pe lătrat și dentiție sănătoasă.
Undeva pe la jumătatea lui august urmează o ieșire pe care mi-am dorit-o încă din copilărie și în realizarea căreia am eșuat lamentabil în ambele tentative soldate cu un accident de mașină, respectiv o intoxicație alimentară. Pe principiul deja cunoscut din basmele populare românești, „a treia este cu noroc”, voi pleca, dar, spre Deltă, lăsând Sibiul și „fortificatele” în grija domnului până mai spre toamnă când nădăjduiesc să-mi pot ține promisiunea făcută acestora de a le vizita.

Ar mai fi câteva plecări de planificat, dar mi-e că deja mă prinde iarna plecată. Ori, este deja cunoscut, că nu ar fi cel mai indicat sezon de călătorit.