Nimeni nu ştie cum se face, dar în ultima vreme timpul pare să se fi comprimat într-o sferă într-atât de mică şi grea, încât rareori mai rămâne loc şi de povestit. Din fericire, din când în când, redescopăr instrumentarul potrivit autopsierii clipelor.

Au fost trei zile petrecute nu prea departe de casă, pe dealuri înverzite sau, dimpotrivă, făcute din roci dure şi sterpe. Sau printre case vechi, năpădite de ierburile timpului, la căpăt de străzi înguste şi firme de tablă scrise ciudat. Iar zidurile erau din piatră veche, cu firimituri de pământ printre dalele neregulate.

Centrul vechi

Stradă din centrul vechi

Acolo erau şi pisici – cu sutele şi miile – cu blănuri bogate şi mieunături ciudate, ce păreau a fi, însă, pe limba lor; a celor cu nume de salată. Poligloate sau nu, ca adevarate membre ale triburilor de pe acoperişuri, micile feline  clipeau indulgent din ochi la auzul uzualului “pis!”.

În faţa hotelului ne aştepta o pisică

Mai târziu, străzile nu ne-au mai părut deloc înguste, mirosul de piatră lunecoasă nu ne mai îmbia şi nici pisicile nu ne mai aţineau calea pentru a le mângîia. Această veche aşezare antropică, devenise deja o hală mare şi mucedă din care răzbătea o istorie haotică.

Prin centrul vechi

Atunci ne-am luat boccelele şi le-am umplut cu poze de stânci înalte şi am pornit în căutarea lor. Am urmat poteci înguste, cu scări de lemn sau valuri de pământ, îmbrăţişând mărăcini morocănoşi şi ierburi ude. Prin canioane am cutreierat, ascultând apa căzând. O dată la Hotnitsa şi o altă dată la Emen.

Pod peste Yantra

La Hotnitsa am servit drept ţintar unui perseverent ţânţar şi familiei sale care ne-au însoţit cale de mai mulţi paşi, până când ni s-a înfundat tuturor – nouă drumul şi lor aspiratorul. Dar măcar ne-am convins că potecile bulgăreşti sunt cam ca unii oamenii: îşi schimbă des direcţia, dar tot nu  ajung nicăieri, obligându-te să faci cale întoarsă.

După o asemenea amăgire, am pornit a doua zi spre Emen, gândind că ar fi timpul să avem şi o altă perspectivă, de la o mai mare înălţime. Nu mică ne-a fost, însă, mirarea când ne-am pomenit în faţă cu zborurile coborâte la odihnă – asta ca să nu spunem lucruri necuviincioase despre neprihăniţii fluturi.

Dar Emen era, în fond, un canion balcanic şi asta l-a costat mai multe rânduri de scări şi podeţe din lemn, aflate într-o condiţie îndoielnică. Ne-am îndoit şi noi frustrarea bulgar-muntoasă, ceea ce ne-a amintit de draga noastră ţară după care ne mistuiam de dor în secret după casă, după copii, după mâţe, fiecare după puterile sale. Las’ să se mai bulgărească şi alţii prin ţara bulgărească.

Prin amabilitatea copilului întunericului, vom continua incursiunea în lumea celor care nu c(uv)ântă la colțul străzii decât pentru încântarea asistenței umanoide purtătoare de crănțănele prin buzunare. Astăzi facem cunoștință cu un terminator stradal. Borțos.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bineapoi să-mi daţi de ştire.

Pentru câteva secunde m-am imaginat plimbându-mă prin  Grădina de ciment a lui Ian McEwan… Cum ştiam ce sădiseră în ea, nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă nu cumva mai erau şi alţii. Mai ales că pe suprafaţa sa fiebinte, de un gri aproape murdar, se adânceau din loc în loc cratere, ca nişte minuscule fante de aerisire într-un organism pluricelular gigantic. Dacă atunci aş fi avut curajul să mă aplec asupra lor, aş fi putut auzi un foşnet slab, pe care invariabil l-aş fi asociat cu viaţa.

Poate că m-aş fi înşelat. De aceea mă felicit uneori pentru a nu fi avut curajul de a întreprinde ceva înfiorător de banal: consecinţa acestei acţiuni ar fi într-atât de previzibilă încât se poate confunda cu oricare dintre alternativele existente. Şi, culmea, orice ai alege, rezultatul este acelaşi: poţi ascunde un cadavru îngopându-l sub ciment, însă nu-i poţi tăinui existenţa anterioară.

Recunosc că de când cu vremea asta ploioasă nu prea mai reușesc să-mi trimit părtașa în ale conviețuirii, la vânat de mâțe. Ba, eu o tot trimit, numai că ea nu se conformează, pe motiv că prea i s-au urcat toate în cap (de, dacă n-a vrut la mâțe… poate i se urcau la cap).
În fine. Ideea e că m-am apucat de reciclat materiale mai vechi. Cu mâțe cerșetoare.

Prima din această serie este un adevărat (întocmai ca plăcinta dobrogeană) descendent al vikingilor:

Părăsind tărâmul scandinav în urmă cu mai multe secole, pentru a descoperi noi teritorii spre care să-și călăuzească poporul, acest brav războinic a trecut prin mii de peripeții care l-au adus, într-un final, pe meleaguri buzoiene. Aici el își trăiește apogeul existenței de cuceritor, curtând o preafrumoasă domnișoară. Fără succes.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bineapoi să-mi daţi de ştire.