Bănuiesc că mare vă e curiozitatea să aflaţi ce şi cum se petrece prin bătrâna Rusie şi tocmai de aceea îndrăznesc să vă mai zgândăr un pic răbdarea, oferindu-mi un răgaz episodic.
Să începem, dar, cum se cuvine, prin a părăsi mai întâi aeroportul, într-unul din vagoanele trenului Aeroexpress. După ce ne-am aşezat cât mai confortabil valizele în suportul special, ne lipim nasurile de geam şi încercăm să cuprindem cu nările, prin sticla rece, câte ceva din mirosul norilor.

Dacă eu însămi nu aş fi ştiut dinainte unde mă aflu, mai că m-aş fi crezut în drum spre peronul lui Octavian Paler, pe care începusem să-l măsor în lung şi-n lat cele două ceasuri şi jumătate cât a durat zborul.

A fost un moment sublim când am dat prima dată de apă, fără să ştiu dinainte că mă va urmări zilnic, prin toate preumblările mele mâzgălite moscovite. A fost un mic semn, ca un avertizment pentru “scăldatul interzis”, pe care l-am înţeles abia mai târziu:

(Râul Moscova)

Aşa iau naştere norii…

…Şi pier în acelaşi fel… cu toate că sunt absorbiţi de un coş gri.

Oricât de diferită te aştepţi să fie o ţară faţă de cea pe care tocmai ai părăsit-o, nu te poţi abţine să nu identifici similarităţile dintre cele două. Mai ales când au avut un trecut comun.

Nu m-am tristat, nici deprimat şi nici nu m-am simţit dezamăgită la întâlnirea cu blocurile “comuniste”. În parte pentru că mă aşteptam, în parte pentru că arată mai bine decât ale noastre. Chiar dacă sunt mai înalte şi mai înghesuite, sunt deosebit de insistente îşi a-şi păstra ceea ce poate fi numit “decenţa clădirii”: tencuială intactă şi un aer încă proaspăt.

Parcă nici griul, culoare a jegului prin eminenţă, nu este la fel de murdar ca al nostru. Şi, ceea ce este cu adevărat important, nu îţi rânjeşte hâd din centrul oraşului, ci se adăposteşte senin în “zonele rezidenţiale”, (semi)periferice.

Deşi îmi propusesem să tratez exclusiv impresia pe care mi-a lăsat-o Moscova, aşa cum am văzut-o eu din fuga trenului, nu îmi pot continua expunerea pe tema locuirii fără a mă lega şi de experienţele pe care le-am avut în zilele următoare.
Datorită unei conjuncturi care nu face subiectul acestei postări, am avut nepreţuita ocazie de a “vizita” trei locuinţe ruseşti, situate în trei cartiere rezidenţiale diferite, construite în epoca socialistă în trei zone diferite ale capitalei. Ce am văzut şi auzit atunci mă voi face că nu mai ţin minte, însă câteva lucruri, chiar dacă se bazează doar pe observaţia mea, fără vreun temei ştiinţific, merită împărtăşite:
- “blocurile cumuniste” se regăsesc în afara zonei centrale, aspect pentru care nu pot decât aduce laude poporului rus şi conducătorilor săi, care au rezistat tentaţiei de a dărâma pe bandă rulantă clădiri cu valoare istorică. Nu neg că ei n-ar fi distrus nimic (pentru extinderea Moscovei s-a tot tăiat din pădurea ce o înconjoară), însă au reuşit să păstreze o coerenţă, funcţională şi arhitecturală, a oraşului.
- locuinţele ruseşti decorate în stil “tradiţional” sunt foarte asemănătoare cu cele în care noi înşine trăiam acum douăzeci de ani. Poate că vă era dor de masa de şase persoane din mijlocul camerei, de serviciul de cafea din vitrină, de bibelourile aliniate pe rafturi, de carpetele de pe perete…
- un lucru mai puţin obişnuit pentru claustrofobicii de noi, dar frecvent la ei, este W.C.-ul aflat într-o cameră distinctă de restul băii (gas chamber).
- ruşii îi concurează pe englezi la ceai (nu ştiu dacă şi la băut, dar la oferit în mod sigur). Probabil că votca o ţin pentru ei

========Va urma==========

După trei ani de convieţuire altfel decât paşnică, Kirb mi-a cerut (cu smerenie în mieunat) să elucidez neîntârziat misterul mâţei corcite cu Albastru de Rusia. Aşa că iată-mă pornită la drum, drept spre capitala ţării cu pricina, pentru ceea ce poartă ca nume de cod “The quest for Kirb’s ancestors”.
Uraţi-mi succes, ţineţi-mi pumnii şi mai puneţi-vă votca-n cui!

Înante de a scrie postarea, pregătisem o introducere conştiincios elaborată despre modul în care privesc eu întâmplările mărunte în care sunt implicată în mod curent. Ulterior mi-am dat seama că nu este nimic interesant în a şti că unii oameni găsesc temei în a fi exigenţi cu ei înşişi şi dezamăgire în neputinţa de a fi astfel. În fond, ce am fi fără propriile etaloane?

Din categoria revelaţii, descoperiri şi surprize ambalate în spatele micilor neplăceri cotidiene:

Pentru că nu mă simţeam suficient de pregătită şi mă emoţionasem peste măsură, vineri m-am furişat ca un răufăcător de la examenul pe care trebuia să-l susţin. Din nefericire, asta nu m-a scutit de ruşinea pe care am simţit-o răspunzând cu un mare nimic la întrebările prietenilor. Mai că îmi vine să cred că aceştia m-ar fi preferat picată decât o tocilară incognito speriată că  “ar fi putut fi primul examen pe care nu-l ia”.

Sâmbătă am zis să-mi scot pârleala pentru ce făcusem deunăzi, dar şi pentru utopica-mi dorinţă de a învăţa să biciclez. M-am lăsat convinsă, pentru prima dată, să urc pe role. A fost dezastruos, chiar dacă nu am păţit nimic. A fost trist să descoper câte frici mărunte am. De aceea voi mai încerca.

Duminică mi-am dat seama că ceea ce trebuia să fie articolul meu pentru următorul număr al revistei Plic, este o mare tâmpenie, cea mai slabă şi mai lipsită de mesaj scriere a mea. Tot atunci trebuia să-l trimit, însă din respect pentru mine şi potenţialii săi cititori n-am făcut-o. Am avut din nou o zi sub semnul ruşinii, de astă dată faţă de trei persoane diferite, pe care le-am dezamăgit însă în acelaşi fel:  colega căreia îi promisesem că articolul va fi gata la timp, scris cu responsabilitate şi priecepere; sfetnicul meu de taină care a fost supus la cazna de a citi respectiva foaie presărată cu fecale; şi nu în ultimul rând, a mea, care m-am regăsit în postura de a nu-mi putea ţine o promisiune şi de a mă fi păcălit timp de mai multe zile că eram pe calea cea bună continând să scriu respectiva inepţie.
Din fericire, m-am oprit la timp atunci.

Luni am reuşit performanţa de a-mi strica ochelarii, călcând pe ei. Lentilele nu s-au spart, însă rama, şchioapă de un picior, nu poate fi folosită deocamdată decât ca recuzită pentru rolul de bufonul regelui. Partea cea mai enervantă la toată povestea asta (da, am încercat o rezovare cu patentul ) este că nici măcar postura de bufon nu-mi asigură o vizibilitate mai bună. Sunt “condamnată” să trăiesc (temporar) în ceaţă. Ca să nu mai vorbim despre implicaţiile pe care le aveau, fără să le conştientizez, nişte banali ochelari. Dependenţa de un obiect vă spune ceva?

Aşa… acum m-am mai eliberat un pic de angoase şi am făcut loc pentru surprizele plăcute care îşi tot aşteptau rândul

Sau cum arată pisicile din Tulcea:

Simetric, nu-i aşa?

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bineapoi să-mi daţi de ştire.

Mai vechile temeri mi-au fost neîntemeiate: am ajuns cu bine, după o călătorie de 4 ore cu vaporul (cât mi-a luat să străbat cei fix 81 de kilometri ce despart, pe apă, Tulcea de Sfântu Gheorghe).

Vapoarele de la Navrom sunt gata de plecare

Însă adevăratele surprize au venit curând, încă de la primul pas făcut prin nisipul din port. Nu ştiu exact la ce mă aşteptam când am spus că merg, însă în niciun caz la toate astea. Un buluc de oameni înghesuit peste tot (prin camping, pe plajă, prin cele mai umbroase colţuri) nu este puţin. Mai ales când îl pui laolaltă cu o căldură din cele în stare să-ţi ia minţile şi cu nişte localnici duşmănoşi.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Cum voiam să facem o excursie cu barca până la Sulina, am adunat mai multe numere de telefon (se găsesc din belşug peste tot prin comună) ale oamenilor care oferă astfel de servicii. După care am început să sunăm pentru a găsi cea mai convenabilă variantă. La o jumătate de oră după ce am epuizat toate numerele de telefon, sunt sunată de unul dintre localnicii contactaţi anterior pentru a-i spune dacă mergem cu el. Îi răspund că nu ne-am hotărât încă, dar când o vom face şi dacă va fi în favoarea lui, îl voi contacta. După câteva minute, doar, mă sună din nou, însă de astă dată nu-i mai răspund. Mai insistă de câteva ori.
La o vreme sunt apelată de un alt localnic care vrea acelaşi lucru ca şi primul. Încerc să-i dau acelaşi răspuns politicos ca şi celuilalt, însă mă întrerupe: Las că ştiu eu că mergeţi cu altcineva. Am crezut că sunteţi oameni serioşi. Să dea domnul să vă meargă după cum v-aţi purtat.˝

Din păcate, este doar un exemplu de răutatea gratuită pe care am primit-o din partea localnicilor, ceea ce m-a făcut să presupun că, pentru ei, turiştii nu sunt altceva decât nişte intruşi, nicidecum o sursă de venit, lucru care în mod normal lor le cam lipseşte.

Dar destul cu răul, să vorbim despre ce mi-a plăcut: liniştea (se găsea din belşug pe marginea drumului), atmosfera dobrogeană pe care învăţasem s-o simt şi s-o recunosc încă din primii ani, cele câteva egrete şi berze ce-mi făceau cu ochiul din stufăriş, răcoarea de dimineaţă, şi, bineînţeles, baia aia în mare la care râvneam eu de ceva vreme. Ca să nu mai spun că nici ţânţarii nu mi s-au părut odioşi. Ba chiar dădeau farmec locului.

Vas pe Dunăre

Broască

Barză

Barzăune roşu

Barzăune galben

Broască

Epavă

Cherhana