Câte ceva despre munca din perspectivă corporatistă
Că progresul tehnologic a scos la iveală nişte facilitatori fără de care greu ne-ar fi fost în activităţile noastre, este un fapt incontestabil. Dar folosirea, de cele mai multe ori în exces, a unor obiecte doar pentru ca există (fie că îţi aparţin sau nu), fără a avea nevoie de ele, nu este decât o altă mentalitate abuzivă care, într-un final, degenerează în atrofierea organului responsabil cu protecţia bunului simţ.
Dar să prepar smoala aia topită.
Fiat Lux Am observat că în ”mediul profesional” este deja o practică a ţine aprinse zi-lumină neoanele din birouri, fără a ţine cont că afară este soare, plouă cu pietre sau au loc bombardamente aviatice. În fond, confortul angajatului trebuie asigurat prin metode nediscriminatorii faţă de indivizi, cărora corporaţiile din toate timpurile le-au închinat drept ofrande false comportamente ecologiste şi măsuri de reducere a costurilor.
The more, the merrier Tot la nivel corporatist, este respândită organizarea de tip staul, în care zeci de persoane sunt înghesuite într-un fel de hală în miniatură. Argumentele ţin în special de latura funcţională a activităţii profesionale care reclamă, conform specialiştilor, comunicare în cadrul echipei. Unde mai pui că este un mod confortabil prin care angajaţii pot fi controlaţi de şefii care s-au născut în scaune directoriale din piele de crocodil corcit cu dinozaur şvarovschi.
Este sadic să nu le laşi spaţiu nici cât să se scobească în nas fără să-şi lovească vecinul cu coatele. Dar să pui un singur intrerupator pentru neoanele de pe un tavan de cel puţin 60 de metri pătraţi, este într-adevăr lucrarea diavolului. Mai ales când îi ţii acolo pe mieluşei, fix sub soarele de interior, câte patruzeci de ore pe săptămână, minim.
Time is money Dar nu-i bai. Omul modern, bolnav de carierism, mult prea ocupat pentru a-şi mai petrece timpul cu familia, face parte din noua generaţie de one track mind-eri pentru care autorealizarea se poate măsura doar prin banii pe care îi câştigă, chiar dacă vor considera de fiecare dată că li s-ar fi cuvenit mult mai mult. Pâmă la urmă se vor împăca şi cu un salariu sub meritele lor – au şanse reale de promovare -, aşa cum au plecat şi ochii în faţa neoanelor cu lumină ucigătoare. În fond, nu ei plătesc lumina care le agresează retina ci doar, peste mulţi ani, ochelarii de vedere şi, eventual, micile corecţii efectuate cu bisturiul. Dar mai este până acolo. Oricum, atunci vor fi cu toţii persoane-cheie în companie, cu salarii şi pachete de beneficii pe măsură, că doar n-au muncit şi şi-au stricat ochii degeaba atâţia ani, nu?
