Ca să-mi fie iertat păcatul de a nu fi adăugat la timp materialul cu Mâţa din tomberonul 5, astăzi vă prezint nu una ci cinci pisici.

Mâţele au fost surprinse la Mangalia, într-o curte înverzită, aşa cum le şade bine unor copii supravegheaţi de mama lor. Ce-i drept, se aflau un pic cam departe de tomberon, însă vă asigur că nici acela nu era nelocuit.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bineapoi să-mi daţi de ştire.

Sâmbăta viitoare vor avea loc activităţile de curăţenie generală (Let’s do it Romania) la care, menționez de la bun început, nu voi participa. Nu pentru că prefer să am altceva (similar, dar la o scară mult mai mică) în plan, ci pentru că știu că această mișcare, deși bineintenționată, nu va aduce nimic nou pe termen lung. Se vor strânge câteva tone de gunoaie, probabil, însă nu va schimba cu nimic o mentalitate bine înrădăcinată în cadrul poporului român. Cel mult, oamenii (unii) își vor aduce aminte de câteva ori pe an că putem avea o țară mai curată și vor mai strânge câteva pet-uri, bineînțeles, într-un cadru organizat pentru că este rușinos să faci asta altfel. În restul timpului, vor continua să calce sau să evite, după caz, aceleași deșeuri de care se plâng că le murdăresc locurile prin care-și plimbă pantofii cumpărați cu sacrificii financiare din mall. Asta în cazul fericit în care, unii dintre ei, vor învăța să-și arunce gunoaiele la coș și, poate, să atragă atenția unor cretini care-și „uită” resturile de la grătar în iarbă.

O idee, oricât de bună ar fi, trebuie să fie pusă în practică într-un anumit context care să-i permită rezultate vizibile pe termen lung. Altfel, ea nu este decât o formă fără fond, ca multe alte concepte de succes importate din Occident pentru a mai gâdila un pic vanitatea poporului român de a fi ca „în afară”.

Mai avem mult de muncă pentru a ajunge acolo, dar între timp, am putea încerca să ne aruncăm propriul gunoi, fără a mai aștepta ca alții s-o facă în locul nostru.

După mulţi ani de tânjeală am reuşit să revăd marea (venită la pachet cu un oraş care apare în mai multe acte) într-o ipostază neturistică şi pe deasupra chiar în septembrie.

În drum spre Mangalia mă gândeam la cum o fi fost marea atunci când am ajuns pentru prima dată aproape de ea, cu aproape douăzeci şi şase de ani în urmă. Nu caracteristicile fizice, imediat observabile precum temperatura, curăţenia, frecvenţa şi mărimea valurilor, mă preocupau în acel moment, ci mai degrabă o poză în culori estompate în care s-au comprimat mulţi ani (raportaţi, bineînţeles, la vârsta mea de acum).

M-am născut la mare şi, în ciuda faptului că mi-am schimbat de două ori reşedinţa de atunci, cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o acolo. Bineînţeles că aş putea construi imaginea idilică a fetei care se străduieşte să sape castele în nisip, în timp ce valurile îi distrug construcţie. Însă n-ar fi deloc adevărat. Atunci, mai mult ca acum, uram soarele şi mă plictisea statul cu orele pe plaja aglomerată; o preferam, ca şi astăzi, aproape pustie în zilele noroase şi reci.

Îmi vine greu să-mi amintesc pe îndelete cei cincisprezece ani duşi de-a valma precum scoicile purtate de valuri şi totuşi ştiu că nu se poate altfel decât să mă gândesc din când în când la ce simţeam atunci. În fond, este vorba despre mare, nicidecum despre oameni şi locuri care au devenit de nerecunoscut.

De la o vreme umblă un zvon
în rândul mâţelor cu stare:
că pisica, indiferent de tomberon,
suferă, mai nou, de globalizare.

Aşa se face că în lumea asta largă
fix când ţi-e lumea mai dragă,
dai peste veşnica pisică
ce pândeşte sau aleargă
un vis legat de-o sforicică.

Colega de autobază a întâlnit pisica împricinată la Belgrad, ajutându-ne în eforturile de a dovedi că mâţele sunt la fel pretutindeni; doar oamenii sunt răi.

La mare era un soare atât de puternic încât valurile, orbite de reflexii, nici nu mai apucau să vadă digurile ce le aţineau calea, băţoase ca nişte husari beţi puşi pe harţă. Pescăruşi îşi abandonaseră vânătoarea neliniştită, renunţând pentru o perioadă nedefinită de timp la ţipetele jalnice cu care-şi anunţau zborul. Se lăsau şi ei, dimpreună cu peştii, să plutească uşor, legănaţi de valuri, înspre un ţărm oarecare.

Cum mi-am  amintit de asta,  cum m-am hotărât să mă duc acolo degrabă pentru a mai schimba un pic aerul pudrat de acasă şi gândul la exilul ce se prelungeşte şi săptămâna viitoare. Vă las în grijă norii de ploaie şi rugile pentru o vreme mai bună.