Serioşi mai sunt oamenii ăştia din jurul meu, încruntaţi, trişti, agăţaţi de umbrele şubrede care se destramă deasupra capetelor lor înnourate. La anumite intervale de timp încep să cadă, câte unul, câte doi,  după cum le vine mai bine la socoteală, după care se ridică individual, se scutură de frunze uscate şi pornesc cătinel mai departe, ţinându-şi cu grijă fălcile, să nu le mai alunece şi altă dată la pământ. Este doar toamă, de bună seamă, şi parcă neliniştea din jur m-a cuprins şi pe mine.
Aiureli! Eu vreau să râd…

Râd eu, dar parcă nu e râsul meu… Mi l-a furat Munaf, motanul ce-mi seamănă la atingere şi arătare (cu alb pe burta moale). Doar că dânsul a migrat din Bucureşti spre oraşe provinciale, pe când eu, de la deal la vale.

Mulţumesc lui Alin Gabriel pentru a-mi fi pus la dispoziţie poze cu o asemenea sosie Rus-Albăstrie.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi apoi să-mi daţi de ştire.

Pentru că tot purtaserăm nişte conversaţii despre cât de puţin timp liber avem să facem ceea ce ne place, am început să mă întreb şi câte dintre hobby-urile noastre sunt sincere, câţi dintre noi fac un lucru cu pasiune şi nu pentru că este “cool”, câţi îl facem pentru noi şi nu pentru a fi “în rând cu lumea”.

Bineînţeles, discuţia este mult mai lungă decât intenţionez să scriu, pornind de la clasificarea hobby-urilor în: populare, uşor accesibile mai multor categorii de persoane (călătorii, muzică etc.) şi de nişă, care necesită anumite cunoştinţe specifice (filatelie, radioamatorism etc.). Iar impostorii – astăzi în rolurile principale – care se vor îmbrăcaţi în blăni de miei sunt cu precădere prezenţi în zona de activităţi generaliste, mult mai uşor de identificat şi arătat cu degetul datorită popularităţii de care se bucură activităţile pe care le practică.

Pentru că vreau să fac legătura cu nişte situaţii concrete şi, totodată, să evit a-mi da cu părerea asupra unor lucruri pe care nu le cunosc, o să mă rezum la o parte dintre acele hobby-uri ce-mi sunt, pe drept sau nu, atribuite: Citește continuarea »

În metrou, două mame cu copii mici, bucuroase că au văzut moaştele nu-ştiu-cărui-sfânt (probabil că Sf. Dumitru), nu reuşeau să se pună de acord care dintre gardieni/jandarmi/paznici fusese “mai săritor” şi le facilitase accesul în faţă fără a mai sta la coadă. Într-un final, văzând că nu ajung la niciun consens cu privire la identitatea binefăcătorului lor, cea mai înţeleaptă dintre ele a concluzionat: “Tot ce e de la Dumnezeu e bun”.

Şi acum să facem un mic exerciţiu, pornind de la căteva afirmaţii:
“Tot ce e de la Dumnezeu e bun” – după unii axiomă, deşi am nişte îndoieli în privinţa asta (vezi şi cazul Iov).
“Nu tot ce e bun e de la Dumnezeu” – teoremă a cărei demonstraţie o poate fiecare individual, la el acasă.

Revenind la cazul concret al celor două mame iubitoare de resturi umane: de unde au ştiu ele că intervenţia paznicilor a fost providenţială şi nu uneltirea diavolului? De unde garanţia că dacă te afli în biserică tot ce se întâmplă acolo este efectul voinţei divine? Pentru că tu eşti favorizat în detrimetul celorlalţi – tot oi ale ”domnului” ca şi tine? Şi nu, faptul că ai copii mici nu este o scuză: nici tu şi nici ei nu sunteţi obligaţi să vă puneţi gurile pe aceleaşi cutii cu oase putrezite pe care le-au mai atins încă vreo câteva mii de oameni înaintea voastră.
Oare l-ar mai fi implicat pe dumnezeu în situaţia contrară în care altul le-ar fi luat, cu ajutorul gardienilor, locul la coadă băgându-se în faţa lor? Probabil că nu, deşi în mod evident acelora li s-a făcut un bine. Nedreptatea doare numai când se răsfrânge asupra ta. 

P.S.: SKULL-HASNA (Societatea kull a hanoracelor albe cu scheleţi negri Armani) speră ca prin intermediul mamelor iubitoare de oase vintage să atragă noi membri.

Domnul Pogonescu, înţelegând dificultăţile în care ne aflăm cu găsirea modelelor şi fiind el însuşi un triplu-mâţar, ne-a trimis o poză cu “târtanul” Vasile.

Despre respectivul motan multe se pot spune: că necăjeşte fetele (Ica şi Betty, pe care sper să le cunoaşteţi curând), că nu-şi ascultă stăpânul, că lipseşte de acasă şi câte o lună… Dar astea nu-s decât nimicuri pe lângă ce ne-ar putea povesti însuşi domnul Pogonescu.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi apoi să-mi daţi de ştire.

Eu mi-s singură la părinţi şi de aceea m-am întrebat de mai multe ori cum ar fi fost dacă aş fi avut un frate sau o soră (sau mai mulţi).
Contrar amteptărilor, nu voi face scenarii la fel de improbabile ca însăşi existenţa unui alt copil al părinţilor mei, ci las asta în seama unor oameni cu mai multă imaginaţie. Eu doar am descoperit pe cine mi-ar fi plăcut să am ca frate şi de atunci nu-mi mai încap în piele de bucurie că dragii mei părinţi au avut inspiraţia să se abţină de la a face alegeri pentru mine.

Sigur nu i-ar fi dus gândul la Somn, să-l aducă acasă şi să-l pună pe masă să ne pună să ne jucăm frumos împreună şi “nu, să nu mai ascundem pâinea după farfurie”. Sau probabil că s-au gândit ei şi la asta, dar au considerat că au deja un copil destul de leneş, de-apoi să aibă doi, dintre care unul atât de sugestiv botezat.

Mi-a părut rău că n-au vrut. L-aş fi strigat “Frate Somn” (aşa cum presupun că se întâmplă în romanul omonim al lui Robert Schneider, pe care nu l-am citit) şi din când în când măcar, i-aş fi amintit să viziteze nişte vechi prieteni pe care i-a cam uitat.
Ar fi fost frumos, nu-i aşa?

Şi nici nu ne-am fi temut că, dormind, am întrerupe cumva cercul vicios. Am fi putut visa altele.