Dacă nu mai am parte de subiecte interesante pe stradă (asta nu este deloc adevărat, nici măcar nu ştiţi cum m-a enervat unu’ aseară), măcar lepşe să fie. Aşa s-a gândit, probabil, Ana când a zis să scriu despre viaţa mea de până acum. În fine, nu ştiu ce ar putea fi aşa de interesant de vreme ce nu învăţat să scriu şi să citesc decât la şcoală , nu am participat la concursuri de Miss, nu am fost în nicio tabără şi nici nu am mers vreodată pe bicicletă sau role…

Dar dacă este musai, iată ce-mi aduc eu aminte (şi cred că nu mă compromit spunându-vă şi vouă):

Pe la 1-3 ani (sau la cât or învăţa copiii să articuleze) aveam propriul lexic pe ca-l fooseam cu exces de zel, spre disperarea alor mei. Cuvinte ca “biba” (lingură), “cli” (pâine) îi mai îngrozesc chiar şi după douăzeci de ani.
4-6 ani Mergeam la grădiniţă şi eram un copil tolomac, de care se făcea mişto. Cred că atunci am început să-mi cultiv simţul umorului.
7 Am început să merg la şcoală. Chiar dacă mă cam plictisea să citesc textuleţele enervante cu Pîrvu care mânca precum un animal hămesit şi Ghiţă căruia îi era lene să-şi facă ghetele singur (şi mie mi-era, dar eu nu apăream în manual ), scrisul m-a fascinat de la început. Însă cum scriam incredibil de urât, am luat prima notă de 7 chiar din prima lună de şcoală.
8 Mi-am făcut două prietene noi în rândul colegelor (Anca şi Alexandra). Deşi nu eram cele mai “sârguincioase” din clasă, apropierea dintre noi consta în modul tocilăresc în care ne petreceam pauzele şi anume, jucând întreabă-mă ceva din lecţie şi eu răspund.

11 Primul meu doi (şi singurul) din istoricul meu de elev îl iau la Educaţie fizică, din cauză de lipsă de îndemânare în jocul de volei, baschet sau orice se juca prin şcoli. Dacă cineva mai avea vreo îndoială, atunci a avut confirmarea anti-talentului meu în sporturi. Încep să citesc din ce în ce mai mult, atrăgându-mi reputaţia de şoarece de bibliotecă. O cunosc pe Geanina, noua colegă de clasă, cea care avea să joace rolul de cea mai bună prietenă timp de patru ani.
14 Aflu că fac parte din prima generaţie care va da capacitatea, ceea ce mă determină să învăţ cu şi mai multă sârguinţă decât până atunci. În tot acest timp, în familie se discută planuri de relocare. Pentru mine care trebuia să-mi continuu studiile (la ei era clar deja) s-a vehiculat Panciu şi Focşani. Vestea că mă voi muta totuşi la Buzău a căzut asupra mea ca un trăsnet fix cu câteva săptămâni înainte de capacitate.

15 Deja sunt mutată în Buzău, elevă la unul dintre liceele de prestigiu din localitate. Oarecum stingheră printre colegii care mare parte se ştiau între ei, o cunosc pe Larisa şi reuşesc să mă apropii de ea încă din prima zi de şcoală. Devenim nu doar colege de bancă, dar şi prietene.
17 La şcoală se leagă o nouă prietenie, cu Laura, noua colegă venită de la Borşa. În alt plan, reuşesc eu cumva să mă infiltrez prin grupul de rockeri din Buzău şi merg pentru prima dată în rockotecă. Într-un alt plan, se sparge o bubă de puroi care mă loveşte din plin: nu mă doare aşa tare cum se presupune, însă mă infestează şi pe mine.
18 Furtuna a trecut, însă vechea ordine pare să se fi dus pe apa sâmbetei. Îmi răresc ieşirile şi încep să mă izolez, căutând confortul cărţilor (fie ele dbeletristică sau de şcoală, utile pentru examenele ce se apropiau). Susţin admiterea la Facultatea de Sociologie şi mă pregătesc de a părăsi definitiv cuibul părintesc.

19 Locuiesc într-un cămin din Bucureşti, situat undeva pe la naiba-n codru, dar nu am nicio problemă cu asta: aici fac cunoştinţă cu Billie şi Andreea (care-mi devin în scurt timp colege de cameră) alături de care vânez fel de fel de spectacole. Mă duc la facultate cu drag, descoperind câteva cursuri interesante prin noianul de umpluturi. Mă apuc de fumat.
20 Încep să-mi câştig primii bani de buzunar, prin diverse colaborări şi proiecte în cercetare de piaţă. Merg prin cluburi, mă joc Heroes şi-l descopăr pe Asimov.
21 Îmi împlinesc un mic vis, acela de a face căţărări (în sală), fără să am cea mai mică idee că voi ajunge să lucrez într-un astfel de loc pentru câteva luni.
22 Primul meu job este part-time şi este într-adevăr extraordinar. La toate acestea contribuie şi colegii, în special Laura, în jurul cărora este o atmosferă mai mult decât prietenoasă. În vară dau licenţa şi, pradă unor gărgăuni imenşi, îmi caut un job cu normă întreagă, mult mai potrivit unui proaspăt absolvent. La puţin timp după aceea îl cunosc pe Kirb şi-l aduc acasă.

23 Mă mut cu chirie şi, după o experienţă neplăcută, îmi găsesc un loc de muncă pe potriva mea. Încep să mărgelesc. În primăvară au loc două priemiere: prima iesire din ţară (la Paris) concomitentă cu primul zbor. Apoi urmează câteva zile pe plaiuri spaniole (Madrid şi Segovia). Frustrată de anul “stat acasă”, iau pripita decizie de a mă înscrie la masterul de Antropologie şi Dezvoltare Comunitară.
24 de ani îi împlinesc la Varna, pe malul mării. Ca o confirmare a teorie că poţi prezice o etapă după cum i-a fost începutul, mai dau o fugă la Paris, apoi vizitez Budapesta, Viena şi Bratislava. Dintr-un exces de zel nu tocmai necesar, ajung să-mi fac blog.
La 25 port deja ochelari de vedere. O “agăţ” pe Ana chiar la ea pe blog şi ne împrietenim pe dată. Toamna are loc o nouă premieră: prima vacanţă pe care, ca adult, mi-o petrec cu părinţii, la Roma. După îndelungi ezitări şi renunţări, reuşesc să termin masterul la timp, în februarie. Primăvara deschid sezonul de călătorii astfel că până în septembrie sunt de negăsit în week-enduri. Între timp văd pentru prima dată Delta Dunării, mai dau o fugă la Paris, ajung pe la Veliko Târnovo şi un pic pe la Moscova, dar regret toate celelalte călătorii planificate şi date peste cap de diverşi factori. Îl cunosc pe Delta care-mi povesteşte câte-n lună şi-n stele iar la final, profitând de uimirea mea, mă convinge să-mi schimb statusul (pe facebook, evident ) ).

Acum am 26 de ani, două luni şi trei zile iar la simplista mea biografie nu mai rămâne de adăugat decât că am incredibil de multe planuri.

Respectând regula mea nescrisă, le nominalizez să răspundă pe cele de la care am furat/primit lepşe de-a lungul vremii: Ultimul Unicorn, Cami şi Mihaela di Toscana. Ca de obicei, cine vrea să povestească este liber să o facă.

Numai diavolul putea să-mi sugereze să-mi fac cont pe facebook, ca de restul sugestiilor are cine se ocupa… Bunăoară persoane complet necunoscute care mă adaugă ca prieteni (aici e şi vina mea că pe unii i-am acceptat… şi pe alţii nu) ca apoi să îmi trimită mesaje de genul: Xulica sugested you to like nu-ştiu-ce-roman lansat acum două zile.

Bănuiesc că este redundant să spun că, din punct de vedere logic, etic, civic, este ipocrit să-mi manifest preferinţa pentru un lucru despre care nu ştiu nimic. În două zile nu aş fi avut timp să cumpăr cartea, darămite s-o mai şi citesc. Asta ca să nu punem la socoteala subiectul total inept (ceva cu satanisme, post-adolescenţi cu comportamente de puţoi teribilişti, droguri şi, evident, metal că fără el nu iese nicio carte cu priză la “roakeri” ).

Nu o să mă întreb ce este în mintea celor care îşi fac “prieteni” doar pentru a se promova, deşi nu pot pricepe cu ce te încălzeşte faptul că douazeci şi sapte de milioane de oameni dau like la ceva făcut de tine. Asta nu înseamnă că îl şi cumpără (dacă este de cumpărat), că îl şi citesc (dacă este de citit), că şi îl ascultă (dacă este de ascultat). Asta nu înseamnă nimic, în afară de faptul că douazeci şi şapte de milioane de persoane de pe facebook ştiu că tu faci cutare lucru (asta daca s-au obosit macar să citeasca descrierea proiectului tău). Şi cam atât.

De multe ori oamenii (prieteni sau nu) dau like din inerţie, fără a se sinchisi prea mult de subiectul aprecierii lor. Iar asta nu este un bug al facebook-ului, ci se întâmplă  în lumea reală, cu prietenii reali şi cunoştinţele reale care-ţi spun lucruri frumoase, dar rupte de realitate. Ei o fac pentru un bine suprem - al tău după cum îl invocă motivaţia de a nu-ţi răni sentimentele – care nu iese din incidenţa propriului confort psihic: să “scape” de sâcâielile tale (“arăt bine azi?”, “mă mai iubeşti?”, “iţi plac tumbele mele legat cu o funie de coada unui câine Dingo?” ), de teama că nu-i vei primi prea bine criticile, din comoditatea de a da explicaţii etc. De aici a pornit totul, din lumea reală în care fiecare încearcă să se puna la adăpost de câte ceva. Abia apoi s-a extins ca o plagă pe internet.

Dar deja mă îndepărtez de la ideea generală. Când vine vorba de lucruri simple, fără mize mari, oamenii obişnuiesc să acţioneze din inerţie, iar like-ul de pe facebook este cel mai bun exemplu. De câte ori nu aţi dat like la o pagină fără să vă intereseze în mod special subiect, doar pentru că aceasta aparţine unei persoane pe care o cunoaşteţi? Acum nu mai contează, în afară de faptul că unii au înţeles-o deja cu mult înaintea noastră şi o exploatează dupa propriile puteri: avem sau ne facem prieteni virtuali cărora le sugerăm sa dea like la pagina noastra (în fond, nu le cerem mare lucru, doar un click pe un buton).

Ei bine, dragii mei, mie începe să-mi miroasă a new-age spam. 

Și în Toscana sunt mâțe. Ce credeați voi, că numai prin vecini cresc ele cu nemiluita și-ți taie calea precum bandiții de pe vremuri? Ba chiar în Italia există adăposturi speciale pentru pisici, iar despre asta numai Mihaela toscănița vă poate povesti pe îndelete. Ea știe mai bine decât mine cum stau lucrile pe-acolo și bănuiesc că nu o să vă refuze dacă o întrebați.

Dar să revin la misiunea pe care m-am angajat să o îndeplinesc săptămână de săptămână, chiar dacă nu mai reușesc să respect ziua și ora. Pentru că v-a plăcut de Tzucă, de Vasile, de Porky, de Igor, astăzi vom avea cu noi un alt mâțoi (da, da, tot băiat) de-al musafirilor mei. Și cum am vorbit mai devreme despre Mihaela, este firesc ca în sfârșit să îl cunoaștem și noi pe motanul ei, un toscan autentic:

© Mihaela di Toscana

„El este Fanică sau Fănique, cum îi mai zicem noi și chiar dacă e tare poznaș, noi îl iubim tare mult căci ne încălzește patul în nopțile friguroase și să mai știi că e și un pupăcios”, mi-a spus mie Mihaela. Însă bănuiesc eu că ar mai fi și alte motive să împartă casă și masă cu un asemenea motan, dar pentru moment le țin pentru mine.
Sunt convinsă că dacă ar ști de voi, Fănique v-ar trimite și vouă sărutări. Nu doar mie .

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi apoi să-mi daţi de ştire.

Aseară am avut parte de o întâmplare mai puţin obişnuită. Întoarsă acasă de pe te-miri-unde, am nimerit tocmai în mijlocul uneia dintre reuniunile pe care le organizează cărţile mele.
De obicei extrem de silenţioase (mergând până la muţenie), întâlnirile lor nu mi s-au părut a fi un pericol pentru vecini ca, de pildă, reuniunea extraordinară a capacelor de oale. De aceea, pe cât posibil, am încercat să îmi încurajez cărţile să socializeze între ele, să facă schimb de impresii şi experienţe literare, să-şi ia ceaiul împreună sau să-i povesteasă diverse lui Kirb.

Însă de astă dată ceva s-a întâmplat. În cameră era un vacarm îngrozitor, cărţile ţipau una la cealaltă, ba chiar una dintre ele, înghesuind-o pe alta într-un colţ, încerca să-i smulgă nişte pagini (după cum am aflat ulterior, era vorba despre declaraţia de “La revedere” pe care o ascunsese în buzunar). Când m-au văzut, s-au potolit cu toatele, însă în cameră încă mai plutea atmosfera vechilor ostilităţi.
- Ce s-a întâmplat?, l-am întrebat cu blândeţe pe Kirb care mă privea cu vinovăţie din ascunzişul său situat în spatele unor cărţi mai groase.
- Ne-am săturat, asta s-a întâmplat!, m-a întrerupt o carte scundă şi subţirică. De atâtea luni stăm închise în vitrina cu geamuri anti-Kirb şi în tot acest timp nu am fost citite decât o singură dată, plimbate în vreo două rănduri cu metroul, rareori cu trenul, iar de avion nici nu mai zic. Ba altele, mai puţin norocoase n-au văzut lumina zilei decât pe drumul dintre editură şi casa ta.  Nu putem accepta că scopul nostru se sfârşeşte aici, că de acum înainte singura ta relaţie cu noi va fi fi cârpa de şters praful.
- Da, vrem să fim citite din nou, se auziră, în cor, şi celelalte cărţi.
- Ştim că de abia ai timp să citeşti altele noi, de-apoi să ne reciteşti, îmi spuse împăciuitoare o carte bondoacă. De aceea am luat hotărârea de a ne încerca norocul în alte biblioteci.
- Să nu plângi, mi se aşeză în braţe o cărţulie poznaşă cu coperte colorate, sunt sigură că noii noştri prieteni te vor ajuta să mai umpli din golurile lăsate de noi.

Aşa a început: cu o revoltă în bibliotecă, în urma căreia câteva cărţi au decis să mă părăsească pentru a-şi duce mai departe misiunea de a se face citite şi apreciate. Cum ele, în ciuda micii noastre divergenţe, sunt totuşi  cumsecade, mi-au promis că nu vor pleca fără să-mi lase posibiltatea de a umple (măcar fizic) golurile lăsate în urma lor. Mai mult ca sigur că nu va întâmpla, însă uneori este mai bine să renunţi decât să păstrezi.

Aşadar, lista de răzvrătiţi:

Dacă unele dintre ele ar sta mai bine la voi în bibliotecă, trimiteţi un mail la ihrielle arond numeleblogului punct ro.

Lucrând într-un open space prin care se vânzoleşte o gramadă de lume cu diverse treburi, singura metodă de a î-mi desfăşura în condiţii decente muncă, este să-mi înfig nişte căşti în urechi, să dau muzica la un volum agreabil pentru aparatul auditiv şi să-mi văd de treabă…
Toate bune şi frumoase până astăzi când, accesând ca de obicei last.fm, dau de următorul mesaj: No more Last.fm for you! There you go!

Cum sunt mai suspicioasă din fire, am zis să verific informaţia cu streamingul. Accesez http://deezer.com şi privesc siderată cum pagina se încarcă fără nicio problemă.

Ok, îmi zic atunci, poate este alta explicaţia. Cum ar fi că cineva din companie a ajuns la concluzia că angajaţii freacă menta şi ar trebui atenţionaţi când accesează anumite site-uri (nu ştiu de ce  m-am gândit atunci la facebook şi youtube). Însă practica îmi infirmă şi această nouă ipoteză: celelalte pagini pe care le-am considerat pasibile de a nu se supune regulamentului companiei, se încarcă fără nicio problemă. Într-adevăr, face parte din cultura organizaţională ca în timpul programului să vizionezi filmuleţe cu retarzi sau să vezi poze cu Maricica în concediu.

Mai rămâne o variantă: cineva din companie vrea să boicoteze last.fm-ul. Altfel ar fi pus naibii câte o atenţionare la toate site-urile de gen, aşa cum ar reieşi logic din mesajul de mai sus.
Sau poate este altceva ce nu înţeleg eu…