Teatru: “Nu mai plânge, baby”

Aseară am fost în Green Hours, la avanpriemiera piesei “Nu mai plânge, baby“.

Fiind vorba despre un spectacol multimedia, cu Florentina Ţilea şi Marius Manole în distribuţie, jucat pe o scenă mică dintr-un bar mic, pornisem într-acolo cu oarecare aşteptări, gândindu-mă deja că o să închei anul 2010 teatralicesc într-un mod memorabil.

Totul va fi frumos
Totul va fi bine
Te iubesc
Mă iubeşti.

Textul piesei, compilat din opera lui Peca Ştefan, este foarte inspirat ales şi poate de aceea mi-a părut discordant faţă de jocul actorilor şi suportul multimedia. Într-adevăr, subiectul - obsesia în cuplu - nu este nici inedit şi nici nu aduce ceva nou în analiza şi conştientizarea patologicului dintr-o relaţie (eternul joc al amăgirii-dezamăgire este destul de tern), însă are un potenţial imens în ceea ce se cheamă teatru experimental.

Poate de aceea am fost mai puţin încântată de restul elementelor:

1. * prea multe clişee feminine. Poate că impresia generală ar fi fost alta dacă s-ar fi echilibrat cumva cu cele masculine. Însă cum regia a fost asigurată de o femeie, Carmen Lidia Vidu, ar fi fost puţin probabil ca lucrurile să fie prezentate dintr-o perspectivă distinctă. În fond, poate miza a fost pusă tocmai pe clişeele cu pricina şi nu mi-am dat eu seama )  
2. * rolurile au fost pe alocuri neconvingătore, emanând prea puţină pasiune pentru un subiect atât de “fierbinte”
3. * finalul (destul de previzibil) a picat pe neaşteptate, tocmai când credeam că piesa prinde a se închega. Ceea ce mi-a lăsat impresia unui spectacol neterminat căruia îi trebuie totuşi un sfârşit.

În ansamblu, ora petrecută ca spectator la Nu mai plânge, baby a fost o experienţă interesantă, pe care v-o recomand, în special dacă aveţi curiozitatea de a trece prin inventariul aspectelor unei vieţi de cuplu nocive (sufocare, teamă, dependenţă, furie, blazare etc.).