Invitatul de astazi este un motan din categoria putinilor norocosi care au avut sansa de a-si parasi tomberonul pentru un camin, de a lasa in urma viata grea de “pisica de strada” pentru un  mediu in care sa fie rasfatati. Numele lui este Chili si adoptia i-a priit de minune pentru ca acum este un pisoi frumos, jucaus si sanatos, ceea ce nu prea era valabil cand a fost gasit.
Acum va las sa-l admirati in cele patru poze pe care ni le-a trimis, dar numai daca promiteti ca nu-l veti deochea

P.S.: Cu scuzele de rigoare, astazi nu am diacritice.

Documentându-mă pentru un articol legat de cărţi, mi-am dat seama că nu am scris niciodată despre autorii mei preferaţi ci, rar de tot, despre unele lecturi. Aşa am hotărât să rup această pânză a ignoranţei şi să aduc un mic omagiu oamenilor din spatele literaturii, scriitorilor fără de care lecturile nu ar fi fost la fel de pline de savoare. 
Este foarte posibil să fi uitat multe nume, tot aşa cum este posibil ca unii autori să fi fost omişi intenţionat. De aceea nu o să am altă pretenţie faţă de lista prezentată în continuare, decât aceea de-i a lista pe cei mai reprezentativi (în opinia mea) scriitori pe ale căror lucrări am avut cinstea de a le parcurge:

Asimov, Isaac 
În mod curios, clasamentul meu începe cu autorul pe care l-am evitat mai mulţi ani, dar căruia, odată avut curajul de-ai lectura povestirile cu roboţi, am ajuns să-i datorez lărgirea sferei mele de interese în cea S.F.

Bulgakov, Mihail  
Inimă de câine a ajuns în biblioteca mea drept premiu pentru “rezultatele şcolare” din nu mai ştiu ce clasă. Pe vremea aia încă nu descoperisem plăcerea lecturii, aşa că numai numărul mic de pagini şi cele câteva ilustraţii pe care le conţinea m-au putut motiva s-o citesc.
M-am mai gândit şi la Bukowski, Charles, a cărui scriitură este pur şi simplu irezistibilă… Chiar şi când vine vorba despre Femei. 

Clavell, James
Aici s-a dat o adevărată bătălie între Clarke, Arthur C.  şi Cortázar, Julio, din care, în mod ironic, a ieşit învingător creatorul lui Tai-Pan. 

Dumas, Alexandre -tatăl
Iniţial m-am gândit la Charles Dickens, dar când mi-am amintit cu ce plăcere am devorat Cei trei muşchetari şi Contele de Monte-Cristo, nu am putut să-i refuz autorului lor întâietatea.  

Fowles, John
Pentru că a scris două cărţi absolut geniale: Magicianul şi Colecţionarul.

Greene, Graham
Chiar dacă ar fi scris numai Ministerul de groază şi tot i-aş fi acordat fără să clipesc locul de vază la litera “G”.

Hesse, Hermann  
Aici l-am mai avut în vedere şi pe Knut Hamsun, un scriitor care mi-a plăcut foarte mult prin liceu. Însă, chiar dacă acesta a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură, opera sa nu mi-a inspirat atâta frumuseţe ca Narcis şi Goldmund, de exemplu.

Kafka, Franz 
De el mă leagă foarte plăcuta amintire a Castelului, un roman pe care l-am trăit din scoarţă în scoarţă. Procesul, însă, m-a dezamăgit un pic.

Meyrink,Gustav
Pentru cine îmi cunoaşte cât de cât gusturile literare, nominalizarea la litera “M”, este foarte previzibilă. Am făcut-o cu ochii închişi, gândindu-mă la dragul meu Golem, la Îngerul de la fereastra dinspre apus, la Faţa verde, dar şi la Walpurgisnacht, care încă mă aşteaptă s-o deschid. Abia apoi m-am gândit la Gabriel Garcia-Marquez şi la Iris Murdoch (în cazul ei am avut o reţinere, deoarece are supărătoarea tendinţă de a da un happy ending romanelor sale) 

N
Iniţial la am vrut să sar peste litera “N”, din lipsa unui scriitor care, din punctul meu de vedere, să fie reprezentativ. Apoi m-am răzgândit pentru că nu ar fi fost deloc corect faţă de Nabokov, Vladimir şi Amelie Nothomb să mă furişez pe lângă ei hoţeşte.

Ojog-Braşoveanu, Rodica 
Chiar dacă nu prea mă omor după literatura poliţistă, ar fi nedrept din partea mea să o trec cu vederea tocmai pe una dintre autoarele mele preferate. 

Petrescu, Camil 
Un autor căruia îi voi rămâne profund recunoscătoare pentru activitatea sa dramaturgică. Dacă nu ar fi scris Jocul Ielelor sau Suflete tari (pe care le-am avut ca lectură obligatorie în liceu), drumul meu spre sălile de teatru ar fi fost mult mai sinuos.

Rebreanu, Liviu 
Scriitorul român pe care l-am îndrăgit cel mai mult. Stilul său narativ m-a determinat să-i îndrăgesc lucrări foarte diferite ca temă de abordare, ca de exemplu Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor. Însă adevărata revelaţie a polivalenţei literare a lui Rebreanu a constituit-o lectura romanului Adam şi Eva, roman despre dragoste ce tratează în principal problematica metempsihozei şi a cuplului arhetipal. 

Stone, Irving
Pentru captivantele sale romane biografice, foarte bine documentate şi excelent scrise, dar mai ales pentru Agonie şi extaz, fascinanta incursiune în viaţa lui Michelangelo.
Aici îndrăznesc să-l pomenesc şi pe proaspătul descoperit John Steinbeck, chiar dacă nu am citit decât un singur roman scris de el. 

Twain, Mark 
Romanele lui mi-au fost tovarăşi dragi ai copilăriei, făcându-mă să visez cu ochii deschişi la năstruşnice aventuri pe Mississippi.

Kurt Vonnegut
Un autor care m-a contrariat de fiecare dată, inspirându-mi când o nemărginită simpatie şi admiraţie pentru unele dintre romanele sale (Mama noapte, Leagănul pisicii, Barbă Albastră, Fii binecuvântat d-le Rosewater) sau o neîmpăcată dezamăgire faţă de altele (Abatorul 5, Hocus-Pocus). În prezent, noi şi noi cărţi scrise de el îşi fac drum se biblioteca mea, aşteptând să-mi recapăt curajul de a le deschide: Tocmai de aceea, zic eu, şi-a câştigat locul în alfabet.

Waltari, Mika
Cel mai cunoscut scriitor finlandez. La noi nu cred să fie prea popular, deşi la Polirom i-au fost (re)publicate 5 romane. Despre el am aflat total întâmplător (nu ştiam niciun scriitor finlandez la vremea respectivă) prin 2003 în timp ce căutam ceva despre Finlanda. M-a atras în primul rând subiectele istorice (dintotdeauna am avut o slăbiciune pentru literatura de acest tip) pe care le abordează în cele mai apreciate romane ale sale. Mie mi-au plăcut în mod deaosebit Amanţii din Bizanţ şi Egipeteanul.  

Zola, Émile
Fără îndoială, acestă literă îi aparţine celui mai fervent susţinător al Naturalismului. Nu pentru că este un clasic al literaturii universale ci pentru că are o scriere foarte faină, plină de substanţă. 

Aşa… acum să vedem cum arată şi alfabetul vostru. Eu zic că-i leapşă, dar fără nominalizări de astă dată.

P.S.: Ideea de a clasa alfabetic scriitorii mei preferaţi, nu îmi aparţine în totalitate, ci este inspirată din alfabetul trupelor metal, o leapşă foarte populară la un moment dat. 

În ultima vreme mă împac din ce în ce mai greu cu lipsa de spaţiu şi când spun asta nu mă refer numai la biblioteca şi dulapurile devenite neîncăpătoare pentru măruntele mele posesiuni lumeşti. Bineînţeles, au şi ele o contribuţie importantă la sporirea gradului meu de disconfort locativ, însă nici nu se compară cu cei 2mp de bucătărie şi lipsa de ergonomie a mobilierului din cameră.  

E timpul, dar, să recunosc că garsoniera pe care o împart cu Kirb, este mult prea mică pentru a se intersecta în vreun fel cu ceea ce pentru mine înseamnă “casă”, fie ea şi situată la bloc. După trei ani de locuit aici, am descoperit că ea nu mai corespunde aproape deloc nevoilor mele de spaţiu şi linişte. Este o concluzie care mă întristează oarecum, pentru că m-am ataşat de locul acesta, de ritualurile zilnice, de obişnuinţele casnice, de drumul de “acasă” spre metrou… Dar nu este casa mea în niciun sens al cuvântului, iar dacă în tot acest timp am considerat-o totuşi altfel,   asta nu pot să i-o datorez decât Laurei, proprietara şi prietena mea, care a făcut tot posibilul să mă simt aici ca acasă.

A venit însă vremea ca dorinţa de a fi “la casa mea” să fie mult mai importantă decât multe alte activităţi aflate pe lista mea; mai importantă decât  cărţile care ar fi trebuit să fie ale mele, dar care vor sfârşi prăfuite prin cine ştie ce depozit; mai importantă decât zeci de locuri din lumea asta, care îmi vor rămâne necunoscute pentru cel puţin 30 de ani de acum încolo (am convingerea că mare parte din ele mi-ar fi rămas necunoscute oricum). La prima vedere toate acestea par nişte sacrificii cumplite, însă ele nu sunt altceva decât o reorganizare a priorităţilor personale şi, totodată, un exerciţiu de selectivitate asupra lucrurilor şi serviciilor pe care le aleg.

Totuşi, perspectiva de a avea casa mea nu este una sumbră, de viitor “sclav al băncilor” (altfel n-ar mai avea niciun temei să scriu postul de faţă), ci reprezintă un prilej de reinventare a propiului univers casnic. O primă ocazie de a-mi îndeplini câteva dorinţe pe care le am de foarte mult timp.

Prima dintre ele ar fi o bucătărie pe măsura pasiunii mele pentru gătit. Asta înseamnă că nu va fi extraordinar de mare, precum cea a unei cantine (şi nici nu am nevoie de aşa ceva), însă suficient de spaţioasă pentru a mă simţi bine în ea…

Următorul pe lista mea este un fotoliu roşu, amplasat lângă geam, în care ne vom petrece timpul în schimburi, Kirb dormind, iar eu citind câte ceva.

Din planurile mele nu lipseşte nici biblioteca, de astă dată sub forma unor rafturi suspendate imediat sub tavan ce se întind de-a lungul unui perete întreg. Accesul la cărţi se va face utilizând o scăriţă în formă de “V”.

Iar când la toate acestea se adaugă gândul la resursele (timp, bani şi sănătate mentală) consumate*  pentru fiecare relaţie cu oficialităţile din Buzău, oraş în care locuiesc doar în acte, precum şi stresul la care mă supune serviciul Post Restant al Poştei Române (în calitate de outsider nu pot primi niciun colet în regim normal), nu pot decât să fiu pe deplin convinsă că Planul A este cea mai bună soluţie.

P.S.: Există şi un Plan B. 

* În 2010 am avut exact 8 zile de concediu luate pentru a mă deplasa la Buzău cu diverse treburi oficiale: să schimb buletinul şi să rezolv cu examenul auto (înscriere, sală, ore suplimentare de condus, traseu). În Bucureşti mi-ar fi trebuit maximum 4 zile.

Primul contact cu John Steinbeck l-am avut tocmai când am pornit într-o plimbare pe Strada Sardinelor; şi asta graţie cadoului de Crăciun primit de la “colega de autobază”.
De faimosul scriitor american auzisem încă din copilărie, însă numele său a început să mi se întipărească tot mai adânc în memorie abia când colega mea de bancă din liceu, care citise Iarna vrajbei noastre şi încă un alt roman al cărui nume îmi scapă acum, nu s-a declarat prea impresionată de scriitura lui. De atunci am dezvoltat un fel de fascinaţie timidă pentru opera lui Steinbeck, alimentată de frustrarea de a fi cumpărat şi pierdut, la distranţă de numai câteva ore, Oameni şi şoareci.

- Crezi că un dinte fals poate fi otrăvitor, Doc?
- Îmi imaginez că tot ce iese din gura unui om poate fi otrăvitor.

Strada Sardinelor (Cannery Row)  este nu doar o lectură, ci o un adevărat univers al bonomiei restrâns la dimensiunile unui maidan. Tot cuprinsul său este înconjurat de o lumină fină asemănătoare cu cea a orei perlate - momentul magic al dimineţii; de un nimb de ingenuitate ce pare să transpară din înseşi personajele care o populează: hazliul Lee Chong – proprietarul băcăniei în care găseşti absolut orice; singuraticul Doc – directorul Laboratorului de Biologie, înţelegător şi înţelept;  simpaticul Mack şi trupa sa – bărbaţii din  Palatul azil de noapte pentru care libertatea şi utilitatea socială au o altă însemnătate decât  pentru ceilalţi locuitori ai Străzii Sardinelor. Aceştia din urmă amintesc de simpaticii potlogari din Viţelul de Aur, iar Mack ne face să ne întrebăm: dacă nu cumva ar fi fost botezat Ostap Bender, în eventualitatea în care s-ar fi născut în URSS.

- Pun pariu că Mack ar fi putut să fie președintele Statelor Unite dacă ar fi vrut
- Și la ce i-ar fi folosit? întrebă Jones. N-ar mai fi avut parte de nici un pic de distracție

Acestora li se adaugă multe alte personaje cu caracter episodic dar menite să întregească atmosfera lejeră, de vacanţă de vară nostalgică: Dora, matroana bordelului Ursul cu Steag; Henri,  autointitulatul pictor care îşi dovedeşte măiestria în construcţia bărcilor; Mary, femeia pasionată de petreceri. 

După-amiezile când Tom era la muncă, Mary organiza uneori ceaiuri pentru pisicile din cartier. Pe un taburet aranja ceșcuțe și farfurioare de jucărie. Apoi aduna pisicile, și de pisici Strada Sardinelor nu ducea lipsă, cu care purta conversații lungi și detaliate.

Chiar dacă acţiunea romanului este una dintre cele mai banale – locuitorii unei străzi organizează în secret o petrecere în cinstea lui Doc – Strada Sardinelor este o experienţă plină de savoare, condimentată cu umor şi întâmplări insolite.

Steinbeck, John, Strada Sardinelor, Polirom, 2010, 232 pag.
Nota mea: 8,36

Notă: Această postare a fost scrisă în urmă cu două luni, când anul 2010 nu era încă terminat şi aruncat la coş, şi trebuia să fi un fel de încheiere oficială a sezonului de călătorii din anul cu pricina, cu retrospectivă şi pofte puse în cui. Din varii motive, abia azi am decis că trebuie publicată.

În intervalul aprilie-septembrie 2010 s-au întâmplat mai multe lucruri demne de consemnat în jurnalul meu de călătorie. Dintre acestea cu siguranţă nu trebuie omis că:

• Am văzut şi revăzut, în ordine cronologică, 7 orașe din România: Timișoara, Oradea, Turda, Cluj, Vălenii de Munte, Sinaia, Mangalia, Vălenii de Munte.
• Am ajuns, pe nepusă masă, in 3 ţări străine, în care am (re)vizitat: pentru a treia oară Paris şi Versailles (Franţa); Veliko Târnovo, Arbanassi, cascada Hotnitsa şi canionul Emen (Bulgaria); Moscova (Rusia).
• Am păşit pentru prima dată într-o salină (Turda), am văzut ruinele unui castel medieval (Banffy) și am ajuns în sfârşit în Deltă.
• Am făcut doar cinci trasee montane: Ciucaş, Jepii mari, Zăganu-Gropşoarele, Mălăiești, Padina şi am participat la un semi-maraton, pe care l-am încheiat printre ultimii.

În total am parcurs aproximativ 16.686 km, dintre care 4164 cu mașina, 4290 cu trenul, 8000 cu avionul si 232 pe apă (în barcă sau cu vaporul).

P.S.: Nu mă laud. Nici măcar nu știu dacă a fost bine sau nu (în mod cert, știu că este cumva sub potențialul „turistic” pe care l-aș fi putut exploata în anul 2010). Încerc doar să îmi construiesc o bază de comparaţie pentru anii următori.