În ton cu anotimpul, cu obsesiile muzicale curente, proaspăt regăsite, și cu povestea piratului Radio Caroline, frumos abordată în The Boat that Rocked, o melodie numai bună de fredonat seara, înainte de culcare – Procol Harum’s A Whiter Shade Of Pale:

Acum să mai îndrăznească cineva să spună că nu mă uit la filme…

Cine este curios “care mai e viaţa mea” şi a avut totuşi inspiraţia să nu îmi pună o asemenea întrebare nesuferită, va afla că tocmai am început să dau din coate pentru a realiza Planul A. Cum sunt de-abia la Nivelul 0.1 (testarea pieţei), o să vă împărtăşesc din experinţele mele de începător. În cazul de faţă, un dialog care, în scurt timp, va deveni fundamentul Bibliei Imobiliare:

- Bună ziua! Vă sun în legătură cu garsoniera X.
- Bună ziua, răspunde o voce înţepată, de femeie. Dar să ştiţi că suntem agenţie.
- Da, am văzut din anunţ. Pe mine mă interesează dacă mai este disponibilă garsoniera.
- Da. Vreţi s-o vedeţi?
- Nuuuuuuuuuuuuu!!! Am sunat doar aşa, ca să-ţi aud vocea. Da, însă mai întâi vreau să ştiu dacă se acceptă credit ca să nu complic lucrurile degeaba.
- Normal că acceptă. Cum să nu accepte credit? Asta n-am mai auzit-o, pufneşte indignată agenta.
- Întrebam ca să mă asigur. Atunci se poate să stabilim o vizionare pentru astăzi după-amiază?
- Se poate. Aţi mai văzut şi alte garsoniere până acum? mă întreabă cu o voce bănuitoare.
- Am mai văzut două, zic şi eu aşa ca să nu se prindă că asta ar fi prima.
- Mda… ţocăie nemulţumită. Alea nu v-au plăcut… Păi ce facem aici? Turism imobiliar? Să mă sunaţi pentru vizionare când v-aţi decides s-o cumpăraţi, nu doar aşa ca s-o vedeţi cum arată! îmi strigă madama plină de furie.

Chiar aşa, ce atâta tevatură pentru o casă? Nu-i suficient să vezi anunţul pe internet ca să ştii totul despre ea? Ce, când îţi cumperiţi chiloţi de pe un site îl suni pe vânzător să vă întâlniţi ca să ţi-i arate?

P.S.: Cu atitudinea asta, să tot vinzi pe bază de comision

Numele Stieg Larsson m-a urmărit fără încetare timp de aproximativ un an. 

Prima dată l-am văzut în Cora, pe coperta unui roman (din care erau vreo câteva zeci de exemplare aliniate pe raftul de promoţie) ce reprezenta o figură feminină cu un aer foarte klimtian. Era “Fata care s-a jucat cu focul” şi, previzibilă, ţinea între degete o ţigară. Nu ştiam despre ce era vorba în roman, dar aflându-se în zona seriei “Amurg” ,-mi-a lăsat impresia că nu este decât un alt best seller over rated, ceea ce preţul cam piperat – 49,99 RON, la promoţie - pentru o carte în ediţie obişnuită, non-hardcover părea s-o confirme. 

La vreo câteva săptămâni după aceea, am început să constat că în metrou, cel puţin , Stieg Larsson se bucură de o popularitate net superioară celei de care a beneficiat seria Amurg în rândul elevelor de liceu cu care se întâmpla să mă nimeresc în acelaşi vagon. De astă dată era vorba de bărbaţi în toată firea, trecuţi de 40 de ani, cu verighetă pe deget şi având aerul că nu obişnuiesc să-şi piardă vremea citind romane ieftine. 

În urmă cu câteva săptămâni, aflându-mă în toiul unei discuţii despre cărţi, îmi fac curaj şi o întreb pe Ana – ea, spre deosebire de mine, este la curent cu literatura contemporană – dacă a auzit ceva de Stieg Larsson că mor de curiozitate să aflu ce anume îi atrage pe oameni la romanele lui, de se lasă absorbiţi de ele până la abandon (de fapt, mă cam obseda imaginea bărbatului din metrou care stătea pe bancheta din faţa mea,  îmbrăcat în costum sobru bleumarin, cu o servietă din piele sprijinită de unul dintre picioarele încălţate cu pantofi bine lustruiţi, privind cu aviditate în paginile romanului ”Castelul din nori s-a sfărâmat”  în timp ce se scobea temeinic în nas, folosindu-se de fiecare dintre degetele mâinii neocupate de carte). Ana mi-a explicat despre ce este vorba şi s-a oferit să-mi împrumute “Bărbaţi care urăsc femeile” – primul volum al trilogiei Millennium, apărut la nu-ştiu-ce ziar de sport. 

„E unul din rarele romane poliţiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopţii pentru a continua lectura”, spunea Pascal Bruckner chiar pe coperta 1.
Am ridicat uşor din sprânceană la această afirmaţie, arzând de nerăbdare să aflu dacă un roman poliţist va putea să mă captiveze într-o asemenea măsură… Şi a(m) reuşit: toată ziua de sâmbătă, cu excepţia celor două ore consacrate reabilitării unei genţi, nu am văzut altceva decât “Bărbaţi care urăsc femeile”. Iar seara am continuat, gându-mă la faptul că, în imaginarul masculilor cu probleme psihice, femeia nu este decât o fiinţă de a cărei viaţă pot dispune fără rezerve. 

Probabil că ar trebui să scriu mai mult despre acţiunea romanului, însă deja sunt sute de pagini web şi bloguri care fac asta. Mie nu-mi rămâne decât să rezum în câteva cuvinte ceea ce a mi-a transformat simpla curiozitate în admiraţie: original, bine documentat (aşa cum îmi place mie), şi surprinzător de veridic…
…Precum şi ceea ce mi-a displăcut: reclama mascată la nişte produse Apple. Înţeleg preferinţa autorului pentru un anumit brand, însă aş fi preferat să o ţină pentru el sau, dacă nu ar fi putut altfel, să şi-o exprime cu moderaţie, evitând să-şi transforme romanul într-un spaţiu publicitar.   

De asemenea, mai trebuie să îmi cumpăr celelalte doua părţi ale trilogiei Millennium şi să vizionez ecranizarea, pe care am procurat-o ieri.

Sau, mai bine zis Poveste de amor felin în patru acte:

Sta mâţa-n coadă şi privea -
Tot clipind din ochi – în zare.
De bună seamă la un june se gândea,
Aducându-i dragostea cea mare.

Îţi închipuia deja, pesemne
Mici fiori zburlindu-i blana,
Şi miorlăituri pe după lemne
Într-o dimineaţă albă, iarna.

Ea nici nu bănuia, neroada,
Că evitând un pericol neasemuit,
Tocmai pentru îşi riscase coada,
Un cotoi de-amor înnebunit*.

© Cami Achim

La Muzeul Satului s-au întâlnit,
S-au privit şi s-au adulmecat.
Ba chiar – neruşinaţii- s-au şi sărutat.
Sfârşit.

Povestea a fost versificată de umilul vostru Kirb, pe baza pozelor şi cuvintelor pe care Cami ni le-a trimis. Acestea din urmă sunau cam aşa:
Pisica din poze vietuieste pe la Muzeiul Satului, aici in Bucuresti, e “comunitara”, ca si parintii ei. Isi are culcusul prin casele din muzeu si e ingrijita de femeile care pazesc exponatele. Primeste mancare si de la vizitatori, dar nu prea sta la mangaiat, e cam salbaticiune. Cel negru e motan si era iubitul cred ) nu stiu.

Acum judecaţi şi voi talentul meu literar .

* “Un nenorocit de motan”, după cum ar spune mama mamei.

Afară e un ger de-ţi taie răsuflarea şi dacă peste noapte ar ninge, nu m-ar mira să mă trezesc că “minunea” aia de melodie “Dacă-n fiecare zi Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi” este iar hit-ul anotimpului la Radio România Actualităţi. Cu toate acestea, din când în când, primăvara ne mai face din când în când cu ochiul, semn că nu ne-a uitat, ci doar pândeşte din ascunzătoarea ei de după colţ…
… ca astăzi când, aflându-mă înfrigurată şi hămesită, s-a oferit să-mi mai ostoiască din neplăceri, cinstindu-mă cu o reţetă de ţi-e şi mai mare dragul:

Sandviş “Metrou” cu miros de primăvară

Complexitate: uşor pentru cei cu afecţiuni ale căilor respiratorii, care au congestie nazală sau sunt doar nesimţiţi. Foarte greu pentru toţi ceilalţi. Nerecomandat gravidelor şi pisicilor.
Timp de realizare: în funcţie de rezistenţa olfactivă a fiecăruia
Ingrediente:
                – o bucată om împuţit (femeie sau bărbat, după gust) la dreapta
                – o bucată abuzator de parfumuri, deodorante sau after-shave la stânga
                – la mijloc, tu însuţi.

Se serveşte dimineaţa, în cantităţi moderate, neapărat pe stomacul gol.