Numele Stieg Larsson m-a urmărit fără încetare timp de aproximativ un an.
Prima dată l-am văzut în Cora, pe coperta unui roman (din care erau vreo câteva zeci de exemplare aliniate pe raftul de promoţie) ce reprezenta o figură feminină cu un aer foarte klimtian. Era “Fata care s-a jucat cu focul” şi, previzibilă, ţinea între degete o ţigară. Nu ştiam despre ce era vorba în roman, dar aflându-se în zona seriei “Amurg” ,-mi-a lăsat impresia că nu este decât un alt best seller over rated, ceea ce preţul cam piperat – 49,99 RON, la promoţie - pentru o carte în ediţie obişnuită, non-hardcover părea s-o confirme.
La vreo câteva săptămâni după aceea, am început să constat că în metrou, cel puţin , Stieg Larsson se bucură de o popularitate net superioară celei de care a beneficiat seria Amurg în rândul elevelor de liceu cu care se întâmpla să mă nimeresc în acelaşi vagon. De astă dată era vorba de bărbaţi în toată firea, trecuţi de 40 de ani, cu verighetă pe deget şi având aerul că nu obişnuiesc să-şi piardă vremea citind romane ieftine.
În urmă cu câteva săptămâni, aflându-mă în toiul unei discuţii despre cărţi, îmi fac curaj şi o întreb pe Ana – ea, spre deosebire de mine, este la curent cu literatura contemporană – dacă a auzit ceva de Stieg Larsson că mor de curiozitate să aflu ce anume îi atrage pe oameni la romanele lui, de se lasă absorbiţi de ele până la abandon (de fapt, mă cam obseda imaginea bărbatului din metrou care stătea pe bancheta din faţa mea, îmbrăcat în costum sobru bleumarin, cu o servietă din piele sprijinită de unul dintre picioarele încălţate cu pantofi bine lustruiţi, privind cu aviditate în paginile romanului ”Castelul din nori s-a sfărâmat” în timp ce se scobea temeinic în nas, folosindu-se de fiecare dintre degetele mâinii neocupate de carte). Ana mi-a explicat despre ce este vorba şi s-a oferit să-mi împrumute “Bărbaţi care urăsc femeile” – primul volum al trilogiei Millennium, apărut la nu-ştiu-ce ziar de sport.
„E unul din rarele romane poliţiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopţii pentru a continua lectura”, spunea Pascal Bruckner chiar pe coperta 1.
Am ridicat uşor din sprânceană la această afirmaţie, arzând de nerăbdare să aflu dacă un roman poliţist va putea să mă captiveze într-o asemenea măsură… Şi a(m) reuşit: toată ziua de sâmbătă, cu excepţia celor două ore consacrate reabilitării unei genţi, nu am văzut altceva decât “Bărbaţi care urăsc femeile”. Iar seara am continuat, gându-mă la faptul că, în imaginarul masculilor cu probleme psihice, femeia nu este decât o fiinţă de a cărei viaţă pot dispune fără rezerve.
Probabil că ar trebui să scriu mai mult despre acţiunea romanului, însă deja sunt sute de pagini web şi bloguri care fac asta. Mie nu-mi rămâne decât să rezum în câteva cuvinte ceea ce a mi-a transformat simpla curiozitate în admiraţie: original, bine documentat (aşa cum îmi place mie), şi surprinzător de veridic…
…Precum şi ceea ce mi-a displăcut: reclama mascată la nişte produse Apple. Înţeleg preferinţa autorului pentru un anumit brand, însă aş fi preferat să o ţină pentru el sau, dacă nu ar fi putut altfel, să şi-o exprime cu moderaţie, evitând să-şi transforme romanul într-un spaţiu publicitar.
De asemenea, mai trebuie să îmi cumpăr celelalte doua părţi ale trilogiei Millennium şi să vizionez ecranizarea, pe care am procurat-o ieri.