Am primit de la Cami o leapşă referitoare la cele 10 activităţi care mă bucură şi îmi dau energie atunci când le fac. Partea cu energia o voi ignora cu bună ştiinţă de vreme ce majoritatea implică mai degrabă consum de combustibil fizic şi psihic şi voi enumera ceea ce-mi place în general (nu vă aruncaţi ca vulturii asupra prăzii, căci nu veţi găsi nimic aici din ce nu ştiaţi deja):

- Îmi place să imaginez diferite situaţii pentru amuzamentul personal sau al cui vrea să asculte.
- Îmi place să mărgelesc, intrând astfel în singurul univers care-mi face formele şi culorile accesibile. 
- Îmi place să scriu fel de fel de bazaconii, să citesc romane, să dezleg rebusuri şi să joc boardgames.
- Îmi place să mă joc cu pisici, cu Kirb în special.
- Îmi place să înot (în mare, numai), să merg (pe jos sau cu trenul) şi să zbor (doar cu avionul deocamdată). 
- Îmi place să cânt şi să dansez chiar dacă “talentul” şi timiditatea nu mă recomandă pentru niciuna dintre ele.
- Îmi place să mă plimb prin vechi aşezăminte omeneşti, încărcate de istorie, şi să cunosc legendele şi obiceiurile locului.
- Îmi place să merg pe munte şi să mă apropii de natura din zona montană – bogată, puternică şi plină de viaţă -, spre deosebire de cea din zona de câmpie – arsă de soare şi lipsită de vlagă – pe care o evit pe cât posibil.
- Îmi place să petrec ore în şir cu harta în mână, urmărind evenimente istorice (mişcări de trupe, bătălii, strategii militare) sau planificând itinerarile unor călătorii pe care nu le voi face niciodată.

Ştiu că sunt doar nouă. Şi pentru că îmi place ideea de a afla cum mă percepeţi, vă las pe voi să o adăugaţi pe  a zecea, din oficiu.

Mai departe, să vedem ce vă place şi vouă: Ana şi Mihaela trebuie să le pregătească în tema pentru data viitoare.  De asemenea, cine mai vrea notă mare, este invitat să răspundă.

În week-end am mâncat multe floricele de porumb, ba chiar am catadixit să mă uit la un film fără să adorm, prilej cu care mi-am amintit de o întâmplare uşor hazlie, pierdută în negura timpului.

Era în tomna anului de graţie 2007, la scurt timp după ce mă mutasem cu chirie în Drumul Taberei. Prea bine nu stăteam cu banii, dat fiind salariul modest de debutant coroborat cu trecerea brutală de la traiul lipsit de griji al studentului căminist, la viaţa dură de chiriaş al unei babe senile şi al nepotului său şmecheraş de cartier, mari amatori de vizite inopinate fără sunat la uşă şi “mici ciupeli” la chirie pe principiul: “o rată la casă e 500 de euro. voi ar trebui să fiţi fericiţi că staţi cu 175″. Cu alte cuvinte, căutam s-o ştergem cât mai repede de acolo, eventual să ne procopsim şi cu nişte joburi mai acătării.
Între timp, însă, nu ne permiteam prea multe răsfăţuri, nici ieşiri cu prietenii, nici concedii la mare deşi ne sufocam de căldură mai ceva ca nefericiţii răufăcători pedepsiţi să moară sub soarele arzător al deşertului, îngropaţi în nisip până la gât. Ca să mai îndulcim cât de cât această perspectivă nu chiar atât de sumbră pe cât ar părea acum, vânam fel de fel de concursuri pe net. Cărţi, bilete la concerte sau la teatru, tricouri, maşini, DVD-uri, oricare dintre ele ar fi fost un premiu suficient de bun pentru noi.

După îndelungi încercări câştigăm o invitaţie de două persoane la nu-ştiu-ce film care rula în Mall Vitan. Era cam departe de unde stăteam, dar… de ce am mai fi participat dacă nu ne-am fi dorit să-l vedem? Aşadar, nici nu încăpea loc de “nu mergem”. Cum situaţia nu ne permitea prea multe excese, am hotărât să facem un pic de economie, aducându-ne floricelele şi băutura de acasă. Zis şi făcut: am pregătit o sticlă cu apă şi o pungă de floricele care se fac la microunde, pe care le-am lăsat niţel cam mult în cuptor, astfel că în bucătărie se simţea un uşor miros de ars.
Le-am pus pe toate într-un rucsac şi am pornit-o cu RATB-ul înspre mall. Nici nu apucăm să ne urcăm în autobuz că simţim un miros dubios, aşa ca de alune râncede şi picioare murdare. Ne învârtim prin maşină, căutând un loc cât mai ferit de cei doi muncitori îmbrăcaţi cu salopete albastre soioase – pe care îi suspectam a fi sursa neplăcerilor noastre olfactive – şi, având impresia că l-am găsit lângă un geam larg deschis, ne aşezăm răsuflând uşuraţi.
Mergem cale de câteva staţii netulburaţi până când, observând fermoarul deschis al rucsacului, mă aplec să-l închid şi… mă păleşte din nou duhoarea, de astă dată cu toată forţa de care era capabilă. Îi găsisem epicentrul: ”- Mă (nu vorbesc cu “mă”, dar aşa îmi imaginez eu că ar da mai bine scena). Mă, să ştii că mirosul ăsta vine de la floricelele noastre!!!! ”
Urmează câteva minute penibile petrecute cu rucsacul pe marginea geamului deschis (nu îndrăzneam să coborâm din mers), urmăriţi fără încetare de privirile dezaprobatoare ale celorlalţi călători. Tocmai când autobuzul frâna în staţie, redându-ne încrederea într-o reabilitare demnă, unul dintre cei doi muncitori îmbrăcaţi cu salopete albastre soioase, care ne-o luase înainte pe scara de coborâre, se întoarce spre noi:
- Mai spălaţi-vă şi voi pe picioare, că aţi împuţit tot autobuzul…

Dragii mâței,

Sunt vreo trei săptămâni de când motanul Griska (sau Grișca să fie oare?) așteaptă cu nerăbdare să-și guste celebritatea îndelung promisă. E drept că eu nu am ca scuză pentru tergiversarea acestei chestiuni – alta decât indolența-mi felină – și  simpaticul motan nu are nicio vină. Așa că a venit vremea să-mi repar nedreptatea, oferindu-i lui Grișka (sau Grisca să fie oare?) faima și lui ggl recunoștința de a ni-l fi făcut cunoscut, în poze și cuvinte deopotrivă.

Griska, motanul nostru de la firmă.

E motan de țară, scandalagiu, bandit și oportunist. Prinde șoareci de pe camp (nu din depozit) și-i mănâncă afară pe prag.

În rest face scandal, stă în picioarele oamenilor, se freacă de toată lumea, doarme prin firmă sau, dacă e închis în depozit, pe rezervorul cazanului.

Săptămâna cealaltă [NA: asta fiind acum vreo lună] și-a pârlit puțin blana pentru că s-a frecat de hornul aproape incandescent al cazanului (se vede în imaginea următoare, pe partea stângă spre fund).

Later update: pe motan îl cheamă Grişa

E tinerel, are sub un an. Parcă din noiembrie îl avem. L-am importat din satul vecin de la un profesor de română.

© Gelu Lupaș

Eh, zice colega mea de apartament, să tot muncești cot la cot cu motanii…