Pe vechii vecini, cei din Sălăjean, i-aţi cunoscut data trecută, cu tot cu bârfele şi relele lor. Acum este rândul celor din Tineretului să vă încânte cu o lume magică, parcă desprinsă din cazurile studiate în facultate, la Sociologia devianţei şi criminalităţii.

I. Prima întâlnire cu vecinii a avut loc prin mijlocirea TV-ului şi telefonului mobil.
Cu câteva zile înainte să semnez contractul de vânzare-cumpărare, mă sună Delta:
- Am văzut la ştirile ProTV de la 7 că a avut loc o crimă în Tineretului, în blocul de vis-a-vis de Palat (n.a.: Palatul Copiilor). Un bărbat şi-a înjunghiat soţia.
- A, da?
- Da, chiar la tine pe scară, unde urmează să te muţi.
- …. Hai, măi…
- Am văzut filmată intrarea în scara blocului, apoi Palatul, când au mutat camera spre stânga. 
- Parcă spuneai că Tineretului e cartier liniştit, cu oameni paşnici.
- Chiar aşa e.
- Şi-atunci… cum de-au început să se omoare?
- Eh… ei stăteau cu chirie.

II. A doua “întâlnire” cu vecini (alţii) a avut loc în ziua în care am preluat cheile garsonierei.
La un moment dat, ieşind cu treburi pe casa scării, fix în faţa uşii mele găsesc o pisică alb cu cenuşiu, grăsuţă, cu o faţă foarte simpatică. Mâţa, foarte sociabilă şi afectuoasă, s-a pornit numaidecât să se frece de picioarele mele, mieunând discret. Am mângâiat-o şi eu pe spinarea arcuită, întrebând-o “Pisică borţoşică, a cui eşti oare?” şi bucurându-mă în sinea mea că am găsit un Mâţoid pentru următorul număr.
Cum mă delectam eu cu pisica de prin vecini, din lift iese o fată cu un aer dezorientat. Cu greutate îmi spune nişte cuvinte pe care nu le înţeleg (mormăi şi eu ceva în ideea că poate era un salut), după care se opreşte în faţa apartamentului vecin care pare părăsit (uşa are găuri în loc de butuci, iar autocolantul de pe ea este parţial ars). Fata cea ciudată începe să mă privească insistent.
- Este pisica ta? o întreb cu jumătate de gură.
- Da. Băiatul care stă aici (îmi indică uşa de la apartamentul părăsit) este la voi?
- Nu, îi răspund uimită să aflu că totuşi locuieşte cineva acolo.
Fata bate în uşa respectivului apartament, strigând o poreclă şi adăugând “Iar l-ai uitat pe Bilă afară”. Se aude zgomotul unui zăvor tras şi, aplecată fiind asupra sus-numitului motan, trag cu ochiul în “misteriosul” apartament. Privesc siderată motanul grăsun îndreptându-se spre un interior coşmăresc în care un cearşaf odată alb – acum plin de tot felul de resturi – atârnă peste ceva ce probabil este un pat.
Uşa se-nchide în urma lor, mă întorc şi eu la mine acasă, le povestesc şi celorlalţi întâmplarea şi mă întreb cum pot nişte oameni atât de dubioşi să aibă un motan atât de curat şi de sănătos. Sau poate că raţionamentul ar trebui să meargă în sens invers: cum poate o pisică, animal recunoscut pentru obsesia sa legată de curăţenie, să stea într-o asemenea casă, cu asemenea stăpâni?
A doua zi mi s-a confirmat cea mai neagră dintre suspiciuni: vecinii mei se droghează. Motanul “Bilă”, duh!

Locuiesc într-un bloc cu 2 scări a câte opt etaje fiecare, deci va urma…

Pentru cine este curios să afle ce s-a mai întâmplat cu planul A, acum o săptămână am semnat contractele necesare şi m-am mai uşurat de nişte bani, apoi am pus oficial stăpânire pe garsoniera vieţii. V-aş arăta nişte poze cu fericitul element, dar vă iert de data asta pentru că, din cauza renovărilor, am mai multe de povestit decât de arătat.

Pentru că tind să devin nostalgică (din ce motiv, vă veţi da seama săptămâna viitoare, când va apărea episodul II), astăzi vreau să vă povestesc despre vecinii cei vechi, de care urmează să mă despart în câteva zile.

În Sălăjan, unde (încă) stau în chirie până la sfârşitul lunii merită consemnaţi doi vecini: unul dintre vecinii de palier (“Cocalarul”, pentru cunoascători) şi administratoarea blocului (“Cerberul” pentru cei cu urechi fine, “Scroafa” pentru cei care pot accepta ideea că au trecut mai bine de 20 de ani de când am folosit ultima dată porecle cu specific animalier).

Vecinul de palier, cocalarul
Este un manelist gras, cu grumaz gros de care spânzură un lanţ de aur opulent. La cei 45+ ani ai săi, se înveşmântează în tricouri mulate şi-şi dă cu o tonă de after shave/deodorant înainte de intra în lift. Ori de câte ori îşi uită cheia acasă (ceea ce i se întâmplă mai degrabă noaptea la ora 3 decât ziua la ora 12), bate cu pumnul, bărbăteşte, în uşa de tablă de pe palier, cerând cu o voce imperativă să i se deschidă.

Într-o seară (să tot fie un an de-atunci) ne-am nimerit amândoi în lift:
Eu (el nu salută din proprie iniţiativă): Bună seara!
El: Bună! Tu stai cu chirie, nu?
Eu (cam deranjată de întrebare): Mda
El: Şi cât plăteşti?
Mă fac că n-aud…
El continuă să se bage în seamă: Auzi, dar cine e băiatul ăla de a venit la tine în ziua cutare? E prietenul tău sau…
Spre norocul meu, tocmai atunci s-a oprit liftul şi bădăranul a trebui să coboare. Altfel ar fi continuat, cel mai probabil, cu celelalte întrebări din setul personal: “de ce am pisică?”, “de ce stau cu chirie?”, “de unde am bani de chirie?” ), “dacă sunt studentă sau muncesc?” etc.
Se vede treaba că manelistul e un vecin foarte grijuliu…

Administratoarea blocului
Este o femeie de 55+, cu părul permanent şi îmbrăcată în 90% din cazuri în halat de casă. Principalele sale ocupaţii sunt:
- plimbarea unui maidanez negru şi slab, pe care l-a adoptat trimiţându-şi birmaneza la subsolul blocului. Obiceiul ei este ca “norocoşii” vecini pe care îi întâlneşte în timpul acestor promenade, să fie de fiecare dată informaţi – cu un exasperant şi neinteresant lux de amănunte - asupra regimului alimentar, problemelor de sănătate şi mofturilor potăii. Orice replică de eschivă în genul: nu mă interesează/trebuie să plec/mă grăbesc etc. nu fac altceva decât să atragă asupra neinspiratului interlocutor un potop de priviri duşmănoase.
- urmărirea fiecărei mişcări din scară; nu puţine au fost situaţiile în care biata femeie a trebuit să deschidă uşa apartamentului (norocul ei că stă la parter) pentru a vedea cine şi-a făcut cumpărăturile la supermarket, cine a coborât cu liftul, cine primeşte vizitele prietenilor, cine pleacă devreme la serviciu şi cine trage chiulul etc.
- bârfirea constantă a tuturor celorlalţi vecini care nu sunt de faţă. Dacă faci cumva imprudenţa de a te duce să plăteşti întreţinerea, atunci va trebui să te pui la curent cu ştirile lunii: ce vecin îşi înşeală nevasta şi cu cine, ce vecin s-a inundat, ce vecin este rău-platnic (deşi asta o poţi vedea consultând lista de restanţieri), ce vecin are bani, afaceri, vile şi alte posesiuni consistente.

Însă şirul de evenimente care m-au determinat să îndrăgesc administratora mai ceva ca pe un ghimpe în ciorap, a urmat un alt tipar. Prima dată m-am trezit din senin cu o a doua persoană trecută la întreţinere. I-am explicat femeii că în garsonieră stau doar eu cu Kirbul, ea insista că mi-a văzut prietenul în bloc, deci trebuie trecut şi el chiar dacă nu-şi face apariţia mai des de două ori pe săptămână. O lună mai târziu, în timp ce ieşeam din scara blocului, administratoarea (care se certa cu nişte fete) începe să trâmbiţeze: “vecina de la 48 (adică eu, care tocmai treceam prin faţa ei fără să fi primit vreun răspuns la salut) declară mai puţine persoane la întreţinere”; ”vecina de la 48 se zgârceşte la 30 de lei”; ”vecina de la 48 vrea s-o păcălească pe ea, administratoarea, dar că nu-i merge” şi multe alte mizerii pe care le spunea cu atâta seninătate de parcă nici n-aş fi fost acolo.
Se vede treaba că administratoarea este o persoană de o incontestabilă verticalitate şi bun simţ.

Cam ăştia mi-au fost vecinii care mi-au rămas înfipţi în memorie după mai bine de trei ani de convieţuire. Păcat că tocmai pe vecinii normali, politicoşi şi cu bun simţ nu am ştiut niciodată cum îi cheamă. Ceilalţi au avut grijă încă de la început să arate cine sunt.

Staţi, nu vă panicaţi! Nu am nici cea mai mică intenţie de a mă despărţi de Kirb. Din contră, atât de mult îmi place viaţa cu pisică la domiciliu, încât nu aş mai putea trăi altfel chiar şi când la 4-5 dimineaţa au loc demonstraţii pe mâţodrom. Serios vă zic, mâţa asta afurisită (care miuană de te scoală din morţi, zgârie de zici că vrea să te jupoaie şi pe deasupra îmi pune pe fugă toţi musafirii) ştie să mă facă s-o iubesc şi să mă bucur în fiecare zi de ea. Ceea ce le doresc – iubire şi bucurie – tuturor stăpânilor de animale, mai ales celor care, depăşiţi de convieţuirea cu patrupedul, s-au decis să-i facă vânt din gospodărie.

Din motive care nu au nicio legătură cu postul de faţă, în ultimele zile am bătut în lung şi-n lat internetul în căutarea unei pisici de adoptat. Dacă mă aşteptam să dau peste nişte poveşti care să mă facă să mă cutremur de groază şi silă faţă de specia umană, animalele peste care am dat mi-au spulberat orice iluzie legată de “umanitatea” celor care ar fi trebuit să le poarte de grijă:
- O pisică bruscată şi dată afară de stăpânul său care, veritabil tâmpit, ar fi vrut şi s-o omoare.
- Un motan abandonat de stăpânii lui la cabinetul veterinar pentru că era prea vorbăreţ.
- Un alt motan trimis în lumea largă pentru că stăpâna, proaspătă mamă, nu mai avea timp să se ocupe de el.

Păi bine, oamenilor, de ce pisicile străzii vă luaţi un animal dacă nu sunteţi siguri că puteţi avea grijă de el toată viaţa lui? De ce îl luaţi din mediul lui, îl obişnuiţi cu stilul vostru de viaţă şi apoi îi cereţi să se adapteze în altă parte? De ce credeţi că dacă faceţi un copil aveţi o scuză să-l daţi pe Miaunel afară din casă? În afară de cazul în care copilul are nişte probleme de sănătate care se pot agrava în prezenţa animalului (alergii, astm etc.) nu aveţi nici un motiv obiectiv.

Iţi poţi cumpăra o pereche de pantaloni foarte mulați, fără să iei în calcul că peste o jumătate de an te poţi îngrăşa  cu 5 kg, mai mult decât suficient pentru a nu mai încăpea în ei. Îţi poţi cumpăra mobilier fistic pentru că e trendy, fără să fi luat în calcul că nu se potriveşte cu verdele-praz de pe pereți. Şi lista poate continua. Sunt sute de astfel de exemple prin care obiectul alegerii noastre este primit cu entuziasm, pentru ca mai apoi să fie îndepărtat fără remuşcări, deîndată ce dorinţa ne-a fost satisfăcută. Pantalonii rămaşi mici, odinioară mândria garderobei, zac acum uitaţi într-un dulap, în timp ce costisitorul mobilierul fistic îşi caută noi proprietari pe internet. Din fericire, sunt doar obiecte, fără simţire, fără conştiinţă, lipsite de viaţă şi deci incapabile să perceapă “marginalizarea” lor.

Din nefericire, atitudinea de tipul “când nu-mi mai place, îl arunc” nu se răsfrânge numai asupra obiectelor ci, de foarte multe ori, loveşte năpraznic în fiinţele vii care, prin slăbiciunea lor, ajung să depindă de voinţa celor mai puternice (copii, persoane defavorizate, persoane fără discernământ etc.). Însă animalele sunt cele mai vulnerabile în astfel de situaţii, deoarece nu există o legislaţie bine pusă la punct prin care să fie sancţionate comportamentele abuzive. Nimeni nu te va închide (şi nici măcar nu te va amenda) pentru că te-ai debarasat de pisica bătrână care nu mai are chef de joacă. Până la urmă nu este tot una cu a-ţi părăsi copilul, ar zice unii…

În fond, un animal rămâne un animal, indiferent câte haine şi-ar trage pe el.

Azi-dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi, mi-am adus aminte de Hopa-Mitică, jucărie pe care am pus mâna o singură dată, cât pentru a mă lămuri cum funcţionează şi a mă asigura că nu o voi mai atinge în veci.
Se vede treaba că încă de mică mi-a displăcut ideea de a te pune mai întâi în cap, pentru ca la urmă să te baţi cu pumnul în piept că totuşi ai ajuns cu picioarele pe pământ…

Hopa-Mitică  – vai de cap unde nu-s picioare!