Dragii mâţei perspicace,

După cum şi singuri v-aţi dat seama, nu prea ne mai trage aţa la scris, deşi evenimentele, povestirile şi alte lucruri cu care care v-am împuiat urechile, nu ne lipsesc. Pur şi simplu nu mai avem nici timpul şi  nici energia necesare pentru a mai împărtăşi în cuvinte ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Asta nu înseamnă că închidem mustăria, din contră, ne gândeam să ne deschidem o socatărie (că tot ne-am umplut bucătăria cu flori de soc şi borcane de 15L) şi să ne relaxăm în voie, undeva pe tărâmul lui Aici-nu-există-trezit-de-dimineaţă. În fine, lucrăm de zor la asta şi între timp ne mai amuzăm de căutările altora pe Google.

La categoria “Mă-ta, mâţa şi-alte personaje”
√ mi-as pln mata: unde “pln”=verb?
√ poze cu pisici triste cum arata la alti blog google Văd că e o modă asta cu pisicile triste, înghesuite, creturile oprimate, mâţele grase etc. De ce?
√ o pisica se gandeste de 6 ori sa-si omoare stapanul şi execută o singură dată (deh, el n-are nouă vieţi)
√ am o pisica cu pui morti in ea Pe pisică du-o la veterinar, iar tu împuşcă-te în cap. Musai în ordinea asta.
 

Categoria “Gospodăreşti”
Λ copii vecinului ma deranjeaza Dă-le o prăjitură cu laxative, ca să vadă şi ei cum stă treaba cu deranjarea.
Λ Vecinii: un rau necesar? Asta-i din ciclul: “Vecinul, înger sau demon?”,  “Vecinii între adevăr şi provocare”, “Vecinul, necunoscutul din spatele uşii”, “Vecinul, un suflet sensibil”, “Vecinul, celula de bază a locuirii”, “Vecinul, acel neobosit observator” etc.

Categoria “de-a intelectualii”
© a inghiti propozitii Care va să zică, un fel de cură lexicală
© cum ar fii oamenii fara alfabet Nealfabetizaţi
© lectura ma face sa zbor si sa visez hmmm… echivalentul lui Redbull, în cuvinte?

Categoria “zero virgulă ceva”
↔ manelist cu cruce mare de aur in gat Doamne-ajută! Dar tot nu-l găseşti la noi.
↔ salut intre drogangii Încă n-am testat metoda cu paharul, dar presupun că-i ceva de genul: “Noroc coa bilă!”.
↔ net prost: nţţţ, nu ştim să existe aşa ceva. Noi avem net de la DCNet şi merge perfect
↔ de ce pe net apare numai prostii pentru că e plin de oameni ca tine, de-aia!

De la o vreme îmi aduc aminte tot felul de întâmplări, treburi, socoteli, care de care mai mai absurdă şi mai nepotrivită prilejului care mi-o evocă. De pildă, azi dimineaţă, în timp ce-mi întindeam pasta pe periuţă.
Stăteam, dar, cu periuţa într-o mână şi tubul în cealaltă, cu urechile ciulite la “Of-of-hop-şi-aşa”-ul venit din vecini şi încercam să găsesc o înjurătură originală, dar potrivită momentului, când într-un cotlon umbros al memoriei, dau peste “verişorisme” şi întâmplarea aferentă.

Acţiunea se petrecea când eram în clasa a XI-a, an care s-a suprapus aproape perfect cu cea mai ”metăl” perioadă din viaţa mea. Pe atunci umblam înveşmântată numai în negru şi rareori catadixeam să îmbrac şi ceva colorat (tricouri cu formaţii, adică), ceea ce pe termen lung s-a dovedit a  fi o măsură foarte inteligentă pentru că toate tricourile cu pricina se regăsesc în prezent în garderoba mea, foloste ca haine de stat prin casă sau de dormit. Pe lângă acestea, repertoriul meu stilistic mai cuprindea: o geacă de piele (evident, neagră) cumpărată din economiile făcute pe parcursul a mai multor ani, deci eram foarte mândră de ea, vreo câteva sute de brăţări din tablă argintie, mult negru pe la ochi şi the compolsory evil look. Cu alte cuvinte, nu eram cu nimic mai prejos sau mai presus decât ceilalţi adolescenţi având vârsta şi preocupările mele.

Dar să povestesc ce aveam de gând, că apoi iar uit.
Într-o zi aveam un drum pe la şcoala generală din apropierea blocului în care locuiam (ceva de genul să duc ceva cuiva) şi când dădeam să ies din clădirea respectivă mă întâlnesc cu o fată pe care o cunoşteam. Ne salutăm, schimbăm vreo două cuvinte şi ca din senin apare o profesoară, genul de harpie fosilizată. Mă măsoară cu atenţie din cap până în picioare, răspunzând cu o privire ucigătoare respectuosului meu “bună ziua”, după care, ca un leu hămesit în prezenţa unei gazele naive, se înfige în mâna interlocutoarei mele şi-o trage înspre o sală de clasă, ţipând “Elev M., s-a sunat! De ce nu eşti în bancă?”.

Odată intrate în sala de clasă, are loc următoarea discuţie (după spusele ulterioare a lui M):
 - “Fata aia învaţă în şcoală la noi?” întreabă profesoara
- “Mnu”,
- “Şi-atunci de unde o cunoşti?”
- “Păi… e  verişoara mea”, aruncă M primul răspuns care-i vine la îndemână că doar nu era să spună că mă cunoştea din rockotecă
- ”Bine, treci la loc!” îi aruncă, indulgentă, profesoara, după care continuă spre întreaga clasă: ”Şi mai terminaţi cu verişorismele astea!”.

Ehei, ce vremuri… Iar eu atunci chiar aveam o verişoară care învăţa în şcoala respectivă.

Pentru că week-end-urile trecute n-am fost pe nicăieri (asta dacă nu punem la socoteală cumpărăturile de galerii, perdele şi alte accesorii pentru ferestre sau ceva ieşire în parc la badminton) şi pentru că am certitudinea că o relatare, fie ea cât de scurtă, despre fortificaţiile ardeleneşti va câştiga detaşat în faţa celui mai detaliat jurnal casnic, am decis să continuu povestirea din ziua întâi.

Sighişoara

În Sighişoara mai fusesem o singură dată şi tot în trecere (atunci în drum spre Budapesta via Târgu Mureş), în toamna lui 2008. De astă dată am avut mult mai puţin timp la dispoziţie (vreo două ore), aşa că am încercat pe cât posibil să revăd unele locuri care mi-au plăcut la prima vizită. Am bătut la pas cetatea, am identificat vreo câteva case renovate recent, ne-a părut rău de câte un turn muced, ne-am înfuriat pe utilizatorii Scării Acoperite care i-au schimbat destinaţia într-un avizier şi la urmă de tot am intrat într-o biserică reformată, atraşi de cântecul corului (de altfel, format din simpli enoriaşi, însă într-atât dedicaţi ritului la care participau).

Ar mai fi de amintit şi o întâmplare avută loc în timpul vizitei prin Cimitirul din deal. Cum ne plimbam noi printre locuri de veci dându-ne coate la vederea unui însemn masonic sau întrebându-ne ce simbolizează palmierul de pe pietrele funerare, numai ce auzim, ca purtat de vânt: “Şi celor din moooorminteeeeee, viaaaaaaţă dăruindu-le”. Atunci era momentul de-un scenariu cu zombies

Saroşu pe Târnave

Următoarea oprire a fost la Biertan, după cum credeam şi ne propusesem noi Saroşu pe Târnave.  Uşa de acces spre incinta bisericii era încuiată, însă pe aceasta se aflau indicaţiile necesare pentru a găsi persoana care are în grijă monumentul (locuieşte chiar alături).

Foarte amabilă, doamna respectivă ne-a prezentat biserica şi ne-a povestit câte ceva despre istoria locului: în sat nu au mai rămas decât patru saşi iar în biserică nu se mai ţine slujbă decât o dată pe an; întreţinerea fortificaţiei (aflată într-un stadiu nu tocmai înbucurător) nu prezentă niciun interes pentru autorităţile locale, singurele fonduri pentru renovare fiind strânse din contribuţia localnicilor plecaţi în Germania şi a turiştilor (nu există o taxă de vizitare, însă cine vrea poate lăsa o sumă de bani pentru reparaţii); vizitatorii sunt destul de puţini iar majoritatea (ca şi noi de altfel) opresc crezând că este Biertan.

Biertan

Din Saroşu pe Târnave am continuat să mergem pe DJ141B, până am ajuns în Biertan şi am văzut biserica dominând întreaga aşezare.  Aici se vede foarte clar că avem de a face cu un monument important (să nu uităm totuşi că este inclus în Patrimoniul Unesco): atât interiorul cât şi exteriorul bisericiii şi zidurilor de fortificaţiei se află într-o stare bună, există un centru de informare cu program de funcţionare, bilete, pliante şi tot ce trebuie, în biserică se află un ghid profesionist, iar numărul de turişti este foarte mare (timp de o jumătate oră cât am stat noi cred că ne-am intersectat cu peste 100 de persoane).

Richiş/Reichesdorf

Odată ajunşi la Richiş norocul părea să ne fi părăsit: biserica era încuiată. Dezamăgiţi, am dat să plecăm când un băiat (ulterior am aflat că se ocupă de curăţenia în biserică şi de trasul clopotelor) ne-a ieşit în întâmpinare. El ne-a spus că pastorul este plecat la Mediaş cu tot cu cheile de la intrare, şi pentru că tot am bătut atâta drum până acolo, s-a oferit să ne fie ghid în locul pe care-l cunoaşte cel mai bine – clopotniţa bisericii.

La plecare am aflat şi una dintre legendele locale cu privire la găurile rotunde din faţa exterioară a zidului bisericii. Aceasta spune că, pe vremuri, credincioşii care aveau păcate grele şi voiau ca acestea să le fie iertate, executau un fel de penitenţă alegându-şi un punct din zidul bisericii pe care îl frecau cu degetul, într-o mişcare stânga-dreapta (asemănătoare celei pe care o fac unii fumători când îşi sting ţigara), până când izbuteau să facă o adâncitură considerabilă.

Mediaş

Aici trebuia să fi ajuns încă din 2010, însă datorită unor schimbări de plan a trebui să-mi reportez rezoluţia pentru anul curent. Ceea ce am reuşit să îndeplinesc cu brio parţial încă din prima jumătate a anului…

Plimbându-ne pe lângă zidurile fortificaţiei medievale, nu am putut să îmi reţin comparaţia dintre Mediaş şi Sibiu, gândindu-mă că dacă n-aş fi ştiut dinainte unde mă aflu, ar fi fost o oarecare posibilitate să le confund (nici Sibiul nu-l mai revăzusem de vreo doi ani). Ne-am plimbat pe nişte străduţe, am făcut poze după care am zis să urmăm săgeata care indica drumul spre Cetate” şi să intrăm. Aş, ţi-ai găsit! Poarta din fier forjat era încuiată aşa că ne-am apucat să dăm roată în speranţa că om găsi o altă intrare. Şi-aici am avut o socoteală prost făcută, pentru că nu există o altă intrare în cetate, dar cum noi nu ştiam asta ne-am tot învârtit în cerc vreo 20 de minute, exclamând la fiecare colţ de stradă: ”cred că după clădirea asta este intrarea!”, “stai să vezi că e o fundătură!”, “ba nu, am ajuns!”. Evident, am ajuns de unde am plecat.

În culmea exasperării, am mers la cofetăria situată vis-a-vis de intrarea în cetate şi am întrebat-o pe doamna care vindea acolo dacă există vreo altă cale de acces înăuntru. Răspunsul a fost, evident, “nu”, cu lămurirea suplimentară că pastorul şi toţi ai casei au plecat la ceva adunare religioasă. Fiind 1 Mai am presupus că or fi plecat şi oamenii la un grătar, aşa că am mulţumit doamnei, ne-am suit frumuşel în maşină şi-am plecat de-acolo, cu mine şuierând printre dinţi: “Las’ că ne vedem noi la vară! Atunci nu-mi mai scapi, cetatea vieţii!”".

Slimnic/Stolzenburg

Nici la Slimnic n-am avut mai mult noroc de biserică (urmând tiparul general al excursiei, aceasta era închisă), însă o femeie din sat ne-a îndrumat spre cetate. Aşa că am pornit “urcuşul” pe o uliţă situată în imediata vecinătate a clădirii cu pricina. După nici măcar un minut, pe pe la jumătatea drumului am început să auzim, într-o tonalitate crescândă, ritmul unor muzici ţopârlăneşti (ceea ce înţeleg eu din combinaţia de manele şi populară, o pseudo-lăutărească în vogă pe la sate). Agresaţi auditiv, am privit în sus, spre cetate şi nu mică ne-a fost mirare să constatăm că zgomotele cu pricina veneau de una din maşinile parcate la intrarea în aceasta. Din fericire, nu făceau grătar, aşa cum ne speriasem la început, însă nici nu ne-am prea bucurat să-i vedem în astfel de circumstanţe.

Încă de la intrare, am fost întâmpinaţi de două afişe: unul cu taxa de “vizitare”, altul cu avertismentul că accesul se face pe propria răspundere. Am plătit (evident, fără a primi vreun bon), am intrat în curtea interioară şi am încercat să-l convingem pe îngrijitor (unul dintre petrecăreţi) să ne spună câte ceva despre locul în care ne aflăm. S-a eschivat foarte sec şi ne-a trântit o foaie printată, apoi ne-a pus în vedere să nu tragem clopotele dacă urcăm în turn şi dus a fost a ţopârlăniile lui.

Impresia generală pe care cetatea Slimnicului mi-a lăsat-o, a fost una de bătaie de joc atât din partea instituţiile care ar trebui s-o protejeze, cât şi din partea îngrijitorului care nu s-a sfiit să-şi înfigă parabolica în turnul clopotniţei sau să împrovizeze un ţarc pentru găini în partea din dreapta cetăţii. Ca să nu mai vorbesc de muzica aia ce duduia în sânul cetăţii de parcă ar fi fost vorba despre bufetul din centrul satului, nicidecum despre sute de ani de istorie.

Cu experienţa de la Slimnic mi-a trecut ca prin farmec cheful de a mai vedea fortificate. Înainte de a ne întoarce acasă, am făcut o ultimă oprire în Sibiu - care mi s-a părut nedrept de aranjat, cochet şi prosper. Evident, mă bucur că arată astfel (în 2003 nu era nici pe departe la fel de îmbietor), însă mă întristează că soarta lui nu va fi împărtăşită de multe din locurile prin care am umblat până acum.

În mod normal aş fi lăsat Ziua Europei să treacă liniştită, fără a-i acorda mai mult interes ca anul trecut când, lihnită de foame, am profitat şi eu de micii sărbătoreşti din Oradea. Însă cum recenta mea relocare a venit la pachet cu tot cu un kitch monument de maxim interes militaro-politico-propagandist (foarte frumos numit Monumentului închinat Eroilor militari români căzuţi la datorie) situat în faţa Palatului Copiilor, cu care mă învecinez, dimineaţa mi-am petrecut-o în sunet de fanfară şi onoruri militare.

Era 8 şi ceva dimineaţa, tocmai terminasem de împachetat sufertaţul cu mâncare şi mă pregăteam să ies pe uşă, când un sunet de trombon ne-a făcut să sărim ca arse. Din experienţa anterioară cu Ziua Bărbatului (când mi-a zdupăit toată casa a muzică house iar seara am privit artificiile din balcon, fără ca măcar să mă mişc din scaun),  ştiam că e ceva activitate la Palatul Copiilor, aşa că am dat fuga la fereastra dinspre SV să văd ce se întâmplă. Acolo m-am întâlnit cu Kirb care, mai sprintenă ca mine, ocupase deja cel mai bun loc din loja şi dădea liniştită din coadă în ritmul muzicii. Ne-am uitat împreună prin geam (nu, nu l-am deschis de teamă că mâţele îs mai sinucigaşe de felul lor) şi am văzut următoarele: în faţa monumentului mai sus menţionat defilau deja militari, alţii pregătiţi cu coroane de flori îşi aşteptau rândul, iar mai în spate lor, pe scările Palatului, stăteau vreo două sute de civili-spectatori. Probabil că mai erau şi miniştri, primari, consilieri şi altfel de personalităţi prezente, însă nu i-am recunoscut pe nici unii. Am făcut în graă o poză şi-am şters-o la muncă.
În faţa blocului meu mai erau vreo şase gură-cască ocazionali – probabil şi ei în drum spre serviciu -, în faţa blocului vecin vreo cinci şi tot aşa. N-am apucat să văd câţi exicat, căci aveam treabă în direcţia opusă.

În metrou, cugetând mai mult la ce mi-a fost dat să văd şi să aud, am ajuns la următoarea concluzie în ce priveşte monumentul cu pricina: nu (vreau să) ştiu cât a costat, nu (vreau să) ştiu ce au avut în cap iniţiatorii proiectului când în Bucureşti sunt deja monumente ale eroilor de toate tipurile, însă îmi e neclară legătura Monumentului închinat Eroilor militari români căzuţi la datorie cu zona Parcul Tineretului-Palatul Copiilor. Iar dacă tot este ceva atât de important încât are şi doi soldaţi ce stau drepţi în faţa lui (ce-i drept, cu program), au loc ceremonii, comemorări etc., cum se face că nu apare în lista monumentelor din Bucureşti realizată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor? (Răspunsul “nu s-a actualizat site-ul” nu este acceptabil în cazul unei instituţii serioase).

P.S.: Bănuiesc că mai pe seară urmează ceremoniile în faţa tarabelor cu mici şi bere….

Să tot fi trecut mai bine de jumătate de an de când l-am văzut la “automatul de la etajul 3″ pe Sărăţilă, mascota sărăţelelor crochetelor produse de Panibu. Deşi nu obişnuiam să consum sărăţele (decât făcute în casă), sticks-uri, saleuri etc., într-o zi* am cedat impulsului de curiozitate amestecată cu foame, şi am cumpărat o pungă de Sărăţilă. Ţin minte că tocmai atunci ghinionul a făcut ca punga să se blocheze în automat, astfel încât a trebuit să mă lupt (la propriu) pentru ea, ceea ce, în final, m-a determinat să apreciez şi mai mult gustul sărăţelelor crochetelor cu pricina. 

Aşa a început povestea unui produs care timp de mai multe luni a fost gustarea mea preferată, ba chiar şi micul dejun. În această perioadă ajunsesem să-mi dezvolt un fel de Sărăţilă-detector pe care-l foloseam în toate magazinele alimentare în care intram. Din păcate, fără prea mult succes în hypermarketuri şi cu succese aleatoare în magazinele ”de cartier”. Este oarecum de înţeles dacă ţinem cont că firma este din Galaţi, dar nu şi când produsul este pe piaţă de cel puţin doi ani, iar producătorulse află de patru ani în topul IMM-urilor din judeţul respectiv, la domeniul Industrie alimentară.

Însă surprizele nu s-au oprit aici: studiind abalajul de Sărăţilă, am aflat că există şi alte produse Panibu, la fel de simpatic denumite şi reprezentate: Poftilă, Turtilă şi Rotilă. Atunci am luat înţeleapta hotărâre să le caut pe google şi să aflu care-i faza cu ele. Aşa am aflat cine le produce şi unde (Paneurogal Galaţi), că este vorba despre o firmă românească (veste foarte bună pentru un consumator de produse autohtone), că gama Sărăţilă are patru sortimente (din care eu n-am găsit decât două: “cu susan” şi “cu ierburi” ) etc.

A fost suficientă această revelaţie ca apoi să fiu cuprinsă de o nouă obsesie: de unde-i cumpăr pe prietenii lui Sărăţilă? Grea întrebare, al naibii răspuns pentru că nici turtele dulci, nici fursecurile şi nici covrigeii (ok, aceştia nici nu au intrat încă pe linia de producţie) nu erau de găsit.
Norocul meu a fost cu Delta care într-o seară cumpărase o pungă de turtă dulce. Iniţial nu luaserăm nici unul seama la ce scria pe pungă, însă o remarcă de-a lui m-a făcut atentă: “Turtilă”. Aveam să aflu răspunsul la întrebarea care mă rodea: supermaketul non-stop de lângă fosta locuinţă (dar tot n-aveau Poftilă sau alte sortimente din Sărăţilă).

* La început am fost amuzată de asemnănarea lui Sărăţilă cu Mr Hankey: forma alungită şi ondulată pe margini, expresia jovială şi prietenoasă. Noroc că primul este auriu crocant iar al doilea maro .

P.S.: Acest articol este într-adevăr o reclamă… stângace (fiind prima, sper să fiţi indulgenţi) însă nu este plătit. Ar putea fi, în schimb, unul răsplătit de către Panibu (printr-o reţea de distribuţie cât mai densă) şi cititorii mai informaţi (cu indicii despre magazinele în care aţi găsit produsele cu pricina).