Last stop: Fortificate ardeleneşti I (Rupea, Viscri, Saschiz)

În 2010 îmi doream foarte mult să ajung pe la ceva biserici fortificate, însă în a doua parte a anului nici măcar n-am mai reuşit să trec dincolo de linia Carpaţilor. Pe la începutul lui 2011, într-un cadru mai amplu (de ziua Anei, după câteva beri şi o o dezbatere pe tema “Şaorma la români” ), s-a adus din nou în discuţie subiectul “Fortificate”. Pe la sfârşitul lui martie aveam deja un semi-plan şi un grup (Ana B,  Ana C, Ciobanul Şofer şi Delta), astfel că în ultima zi din aprilie am plecat la drum.

Sâmbătă dimineaţă am pornit spre Sighişoara via Târgovişte-Bran-Poiana Mărului-Hoghiz.
Prima oprire am făcut-o în localitatea Nămăeşti, unde se află o mănăstire săpată în stâncă. Deoarece nu are nicio legătură cu fortificaţiile săseşti, voi sări peste acest obiectiv ad-hoc şi voi merge mai departe spre Zărneşti, apoi pe DN73A până la Şercaia, după care ne vom continua periplul printre puzderia de gropi de pe DJ 1J, spre Hoghiz. Această ultimă bucată de drum este într-adevăr foarte proastă, după cum o dovedesc şi pancartele expuse de-a lungul satului Fântâna, ai cărei locuitori par să aibă spirit poetic.

Rupea/Reps

Ieşim de pe drumul judeţean şi intrăm pe E60 cu destinaţia Rupea. Ajungem la cetate unde avem parte de prima surpriză: este în renovare. Într-adevăr, în jur sunt câteva utilaje, vreo doi muncitori, o budă ecologică… Până la urmă, ca să nu zicem că n-am văzut şi noi cetatea, facem un tur al acesteia pe la exterior.

Viscri/Deutschweisskirch

De la Rupea am plecat spre Viscri pentru a vedea prima biserică fortificată din itinerariu. Din fericire, drumul spre sat nu este la fel de anevoios precum cel spre Hoghiz iar cei şapte km de şosea şerpuită printre mici coline unde rar întâlneşti o altă maşină, oferă un  peisajul primăvăratic încântător.
Intrarea în sat oferă un contrast izbitor cu imprejurimile idilice ale localităţii: uliţe neasfaltate, case neîngrijite, copii prost îmbrăcaţi, câteva tarabe cu obiecte vestimentară de provenienţă locală (după cum am observat, împletiturile, broderiile, cusăturile sunt realizate de femeile – ţigănci – care le vând).
În centru, însă, casele sunt mai bine întreţinute, găinile se plimbă în voie şi, pe deasupra,  există apă curentă, după cum o demonstrează adăpătoarea pentru animele formată din două trunchiuri de copaci cioplite, dotate cu câte o ţeavă prin care curge o apă rece ca gheaţa.

Biserica am găsit-o deschisă, cu un motan alb, tolănit la soare, întâmpinându-ne după poarta masivă.

Saschiz/Keisd

Aici trebuia să împuşcăm doi iepuri dintr-o lovitură – biserica fortificată şi cetatea - însă am avut din nou parte de o surpriză. De la punctul de informare aflat chiar lângă biserică, aflăm că şi aceasta este în renovare, dar cetatea este “deschisă”. Aşadar pornim într-acolo cu bucuria că măcar vom pune “văzut” în dreptul unui al doilea obiectiv, până la sfârşitul zilei.

Impropriu spus bucurie, pentru că nu m-am bucurat să văd zidurile năpădite de iarbă, turnurile prăbuşite şi peste şase sute de ani de istorie făcuţi una cu pământul de o gândire strategică bolnavă (în timpul celui de-al doilea război mondial, din zidurile cetăţii au fost scoase cărămizi pentru a servi necesităţilor de moment).

Înainte de a continua drumul spre Sighişoara – ultimul pe ziua respectivă – am mai făcut un scurt popas la Hanul cetăţii, pentru a beneficia de o prânzo-cină bună şi ieftină, cu vedere la cetate.