Acum că tot m-a cuprins febra numită  A Song of Ice and Fire, m-am gândit că ar fi mai bine să-mi cumpăr cărţile din serie, în loc să continuu să le împrumut de la prieteni sau să apelez la alternativa extremă de a le citi pe computer. După ce am terminat primul voluş în limba română şi l-am început pe cel de-al doilea în limba engleză, am decis să caut exclusiv ediţiile apărute în limba originală (la un preţ similar cu cea de la Nemira, însă fără inconvenientele legate de traducere). În plus, avantajul de a îmi (re)îmbogăţi vocabularul de limbă engleză compensează lentoarea cu care îmi voi continua lectura .

După o prospectare a pieţei, am ajuns la concluzia că cea mai avantajoasă ofertă este pack-ul cu cele patru părţi ale seriei, disponibil pe Book Depository, vreo 35 de euro (150 de lei). Dacă n-aş fi avut altceva mai bun de făcut cu banii în momentul în care am dat de el, l-aş fi comandat cu ochii închişi şi probabil că acum aş fi citit volumele mele şi nu unele împrumutate. Am zis, dar, să mai aştept un pic până la salariu. Între timp, un comentariu la articolul despre A Song of Ice and Fire a început să-mi dea de gândit dacă n-ar fi mai înţelept să-mi cumpăr un Kindle.
Este adevărat că e mult mai scump decât seria pe care vreau să o comand (pe Amazon, cu tot cu taxe ajunge undeva în jur de  130 de lire, iar la eMAG e 700 de lei, adică de vreo 4 ori mai mult decât seria cu pricina). Însă avantajele sunt pe măsură: scap de greutatea din geantă (cărţile din serie au fiecare peste 600 de pagini şi 400 de grame cel puţin), nu mai am grija că deteriorez coperţile (să iei “pe drum” cărţi împumutate este totuşi o responsabilitate), găsesc multe volume în alte limbi decât cea maternă (ceea ce înseamnă că în cazul literaturii engleze am rezolvat problema traducerilor defectuoase sau inexacte, şi, mai mult, ar putea fi o ocazia de a face nişte progrese la limba franceză). Ah, ca să nu mai spun de piraterie ).

Pe de altă parte, mă întristează un pic gândul că biblioteca mea de vis (pentru care mi-am dorit atât de mult să mă mut la casa mea) o să se limiteze la cele aproximativ 450 de volume din prezent. Şi mă tem că într-o zi s-ar putea să-l iau pe Kindle de-un colţ, să-l încui într-un dulap adânc şi întunecat (nu umed, că s-ar strica) şi să dau fuga într-o librărie din care să mă întorc cu o traistă plină de cărţi. Tot la fel de bine aş putea să îmi iau toate cele 450 de volume şi să le încui într-un dulap întunecat şi înghesuit (nu umed, că prind miros urât), iar în locul lor să pun Kindle-ul să-mi întâmpine musafirii.

Acum urmează partea cea mai grea, în care trebuie să mă decid asupra unuia dintre produse: pachetul sau cititorul de cărţi. În mod normal nu ar fi trebuit să fie o problemă, însă de astă dată simt că am ajuns într-un punct în care una dintre cele mai dragi  pasiuni ale mele este pe cale să se metamorfozeze. Cumva sunt convinsă că voi avea un Kindle la un moment dat, însă nu ştiu dacă momentul este acum sau mai târziu. Voi ce ziceţi, merită să cumpăr un Kindle Wi-Fi de 6″ (600 lei), sau mai degrabă mă rezum la pachetul cu A Song of Ice and Fire pack*?

P.S.: Evident, ar mai fi şi varianta “cumpără-le pe amândouă”, dar prin asta înţeleg că cei care au adus-o în discuţie (alţii decât mine) sunt dornici să-mi ofere în dar ediţia paperback.

* între timp (vreo 5 ore de la ultima verificare) nu mai e disponibil pe Book Depository, ceea ce ar presupune să apelez la Amazon, unde se percep costuri de livrare.

De când mă ştiu, nu am fost o persoană credincioasă. Pentru mine religia nu a însemnat niciodată mai mult decât supliciul (mers la biserică şi pupat icoanele, făcut n-şpe mii de rugăciuni peste zi) la care eram supusă în copilărie de bunica din partea tatălui sau pierderea de vreme din orele de religie, pentru care trebuia să recit mot-a-mot din Biblie diverse pasaje.

Pe la sfârşitul clasei a opta, după nişte severe procese de conştiinţă, am ajuns la concluzia că vina de a nu mă fi putut apropia de credinţa creştină îmi aparţine în totalitate, astfel că am încercat să-(m)i dau o şansă. Am frecventat vreo câteva luni trei sau patru biserici din Mangalia, am început să citesc Biblia, am mers la duhovnic, însă nu reuşeam să schimb cumva modul în care percepeam religia. Voiam să cred, însă nu puteam. Am renunţat; riscurile de a deveni asemenea celor care sunt creştini pentru că aşa au fost botezaţi erau prea mari pentru a-mi justifica moftul – iar credinţa era un moft pentru mine.

În liceu, când am început să văd cu proprii ochi, să ascult cu urechile mele, să judec fiecare detaliu şi apoi să iau decizii de una singură, am cochetat cu ideea unei entităţi de natură mai mult sau mai puţin divină, care a influenţat la un moment dat cursul universului.
Mai târziu, am dezvoltat această concepţie, transpunând-o într-o structură de tip arbore care conţine, într-o infinitate de combinaţii posibile, un traseu predeterminat de tip cauză-efect. Aceasta înglobează toate alternativele şi alegerile cu care o fiinţă se poate confrunta de-a lungul existenţei, ante-programate printr-o sintaxă ezoterică. Este ca şi cum, la naştere, ficare s-ar găsi într-un anumit punct de pe copac şi, în funcţie de deciziile pe care le ia, sare de pe o creangă în altă, în încercarea de a atinge scopul său final, rădăcina - ţelul suprem al vieţii, variabil de la un individ la altul. Ce ar fi trebuit să se întâmple mai departe cu “religia” mea deterministă, este greu de rezumat în câteva cuvinte, însă condiţia esenţială ca aceasta să poată funcţiona era ca omul să se întreadă în propriile forţe şi-n capacitatea sa de a lua deciziile cele mai bune, astfel încât să-şi poată atinge ţelul.

În prezent, după ce m-am mai luat de vreo câteva ori la trântă cu viaţa, am ajuns să cred în mine. Eu sunt singura entitate la care mă raportez neîncetat, deoarece eu deţin principiile morale după care îmi judec propriile acţiuni (şi ale celor din jur). Sunt prima în faţa căreia tremur când greşesc şi, de cele mai multe ori, sunt prima căreia îi mulţumesc că mă lasă să gust din micile sau marile (deşi niciuna nu este suficient de generoasă) plăceri ale vieţii. Aş putea spune că sunt propriul zeu, însă nu cred în divinităţi. Sunt conştientă de egoismul pe care îl emană afirmaţiile mele (aveam unele şi mai şi, vă asigur), însă ar fi echivalent cu negarea sinelui să cred că cea mai importantă persoană pentru mine să fie alta decât eu însămi.

Astăzi de dimineaţă, un coleg de serviciu mi-a semnalat următorul pasaj dintr-un articol despre Belzebuth, de pe wikipedia:

Satanismul Modern nu recunoaste nici o entitate/zeu care are puterea de a conduce pe om, singura entitate aflata esti TU si TU esti singura persoana care are controlul vietii tale si singura care lupta pentru succes. Puterea omului este nemarginita si ingradirea ei nu va duce la nici o evolutie ci doar la o decadere.

Şi uite-aşa  pseudo-credinţa mea egocentrică s-a ales cu un nume: Satanism Modern. Înţeleg că numele “satanism” se leagă de aşa-zisul păcat al trufiei (comune ateilor şi personajului de basm în versete, Lucifer) însă ce dracu pisici negre caută modern* în toată treaba? Şi, mai ales, ce legătură are, în afară de nume, cu sataniştii tradiţionali (aia de visează că au incendiat o biserică în timp ce dormeau cu poza lui Varg sub pernă)? În afară de nişte neuroni obosiţi care se chinuie să denumească, într-o manieră modernă, tot ce le atinge scăfârlia.

Voi credeţi în ceva?

*parcă “urban” era cuvântul-cheie care asociat cu altele, mai puţin fericite, dădea o expersie uber-cul, gen “Satanism urban”.

De câteva luni am o stare generală aparte: mă simt foarte obosită, sunt apatică, manifest o evidentă lipsită de chef şi de interes pentru mai tot ce mişcă, am îndelungi stări de somnolenţă pe care reuşesc să le alung (temporar) numai ciupindu-mă cu putere de mâini, nu reuşesc să mă concentrez şi, de parcă toate astea nu mi-ar fi de ajuns, îmi simt ochii ca şi cum glandele lacrimare ar secreta cioburi şi nicidecum apă cu sare. 

Pot băga mâna în foc că nu este somnul cauza pentru că sunt genul de om care, dacă nu are nicio grijă sau problemă pe suflet, adoarme cum pune capul pe pernă şi nu s-ar trezi nici dacă la doi paşi de el cinci sute de cavaleri înzăuaţi şi împlătoşaţi s-ar duela cu săbiile. Iar eu, în cele două luni de când m-am mutat la casa mea nu prea am avut de ce mă răsuci noaptea în somn, exceptând vreo câteva daţi când am fost profund îndreptăţită: prima noapte pe care am petrecut-o doar cu Kirb, într-o casă complet străină, aproape nemobilată, dar plină de cutii şi cu nişte umbre reflectându-se în oglinda de la baie; la vreo două săptămâni au urmat câteva dimineţi în care mă trezeam cu o rază de soare fix pe faţă (am rezolvat problema cu nişte mutări de mobilier şi o perdea), după care s-au succedat vreo trei nopţi cu ploi torenţiale în care alergam prin balcon cu găleţi, ligheane şi cârpe uscate (şi asta-i aproape rezolvată) după episdul cu pseudo-victima colaterală.
Consum fructe şi legume, beau doi litri de apă, merg pe jos cel puţin o jumătate de oră zilnic. Sport nu îndrăznesc să fac pentru că ştiu că după orice tentativă de genul, sunt complet epuizată şi nici decum mai energică şi mai plină de viaţă. Însă încerc să suplinesc absenţa acestuia prin mişcare de orice tip.

Am fost şi la medic, i-am povestit toată tărăşenia, el m-a consultat şi, mulţumit tare, mi-a zis că n-am nimic. Mi-a dat să fac nişte analize (pentru săptămâna viitoare) şi asta a fost totul. Câteva zile, probabil molipsită de atitudinea optimistă a medicului, m-am simţit mai bine, după care iar m-au apucat stările de oboseală. Am constatat astfel că în week-end organismul meu pare să-şi reintre în normal, pe când în timpul săptămânii are tot mai multe erori de funcţionare.

Ieri seară am ajuns acasă pradă stării (deja familiară) de somnolenţă, la care se adăugase o infamă durere de ochi, într-atât de puternică încât primul lucru pe care l-am făcut odată intrată pe uşă, a fost să mă trântesc în pat. Aş fi vrut să dorm, să ies din starea mea de zombie, însă îmi era imposibil. În schimb, faptul că-mi ţineam ochii închişi îmi calmase durerile şi îmi adusese o oarecare limpezime în gândire. Am stat aşa, întinsă în pat, aproape o oră, frământându-mă că pierd vremea nefăcând nimic (aş fi putut să-mi pun ordine în gânduri, de exemplu, însă nu simţeam că aş avea nevoie de asta).

Trebuia, dar, să fac ceva ca să nu rămân cu gustul amar al timpului irosit, aşa că am început să mă gândesc la ce aş putea eu face în timp ce stau în pat cu ochii închişi. Am început prin a trece în revistă toate activităţile mele preferate şi mi-am dat seama că nici una nu aş putea-o face în acest răstimp: n-aş putea citi, n-aş putea mărgeli, n-aş putea face poze, n-aş putea juca Scrabble şi nici nu m-aş putea juca vreun alt joc. Ce-i drept, dacă aş renunţa la condiţia “stat în pat”, m-aş putea plimba prin parc sau pe munte sau printr-o pădure, însă nimic din toate acestea nu ar avea vreun rost dacă n-aş avea cum să văd.
Atunci am început să mă întreb cum ar fi dacă într-o zi nu aş mai putea deschide ochii deloc sau, dacă aş reuşi s-o fac totuşi, să nu mai pot vedea nimic. Cum aş putea oare  să accept o lume fără lumină, fără culori, fără chipul celor dragi, primind în schimb doar un contur pe care să-l descoper pe pipăite, în întuneric. Nu aş mai putea munci, nu aş mai putea scrie, nu aş mai putea găti, nu aş mai şti cine sună la uşă doar uitându-mă pe vizor, nici măcar nu aş mai putea ieşi din casă singură. Cum ar fi, oare? Îngrozitor? Trist? Tragic? Sfârşitul? Sper să nu ajungă nimeni s-o afle vreodată.

În rest suntem bine, iar Kirb a mai slăbit un kilogram şi acum arată incredibil de suplă fără bucata aia de piele care atârna până aproape de pământ.

Acum mai bine de două luni, Ana povestea, cu un entuziasm greu de descris în cuvinte, acţiunea unui roman fantasy. Părea interesant, însă când am aflat că este vorba de prima parte a unei septalogii de mare succes mondial, nu i-am mai dat atenţie.
La câteva zile după, am văzut trailer-ul - destul de interesant, de altfel - unui serial fantasy ce urma sa fie difuzat pe HBO. Concidenţă sau nu, era ecranizarea romanului despre care Ana îmi vorbise cu atâta pasiune.

De cutiozitate, Delta mi-a downloadat (nu am TV şi, la vremea respectivă, nici net)  primele două episoade şi le-am urmărit împreună (bătrâneşte aşa, că eu nu mă dau în vânt după filme). Mi-au plăcut: intriga, scenariul, actorii, costumele, decorul… pe toate le-am găsit nu doar fără de cusur, dar incredibil de captivante. Atunci eram gata să pariez că A Song of Ice and Fire va bate la fund Lord of the Rings, însă acum sunt deja convinsă că asta s-a întâmplat deja (sorry, Mr Tolkien).

Pe la episodul al cincilea, în care scenele de sex şi organele genitale afişate cu lejeritate păreau să atingă apogeul, am decretat că serialul aeste cam porno pentru ceea ce se vrea a fi, fapt care m-a determinat să mă întreb dacă dl. R.R. Martin nu este cumva un fel de Sandra Brown a literaturii fantasy. Ca să-mi verific ipoteza, am rugat-o pe Ana să-mi împrumute prima parte a seriei A Song of Ice and Fire .

Am citit Game of Thrones (traducerea propusă de Nemira, Urzeala tronurilor, nu mi se pare mai fericită ca Jocul budelor, de exemplu, aşa că voi evita s-o folosesc pe viitor) în şase zile, făcând pauze doar pentru activităţile strict necesare: somn, muncă şi treburi casnice. După prima sută de pagini stabilisem deja care sunt personajele “negative” din punctul meu de vedere, după încă o sută devenisem cea mai înflăcărată susţinătoare a Casei Stark, şi, cu mult înainte de a termina primul volum, ajunsesem să-mi visez noaptea toate personajele preferate. În timpul zilei, atunci când, conjunctural, nu puteam citi, mă întrebam obsesiv: “Oare ce-or mai fi făcut în carte?”.

Sâmbătă dimineaţa am terminat Game of Thrones şi, dat fiind că pentru moment nu pot continua lectura cu partea a doua, A Clash of Kings, îmi pare că lumea mea literară a sărăcit considerabil. Din fericire, există Diablo II .

De când v-am povestit de verişorisme nu ştiu ce am, dar parcă mi s-a deschis apetitul pentru rememorat întâmplări tâmpiţele din epoca metăl adolescentină. Aşa se face că îmi amintesc tot felul de bazaconii care nici mie nu mi se par prea hazlii şi interesante, ţinând cont că la vremea respectivă nu făceam prea mare brânză: fără droguri, sex, beţii şi alte activităţi dezaprobate de părinţi, mă rezumam doar la citit, ascultat de muzică, ieşit prin bombele rockoteca oraşului şi la mersul la şcoală.

 Pe la 17 ani, pe lângă tona de brăţări de tinichea, cele 3 inele de argint moştenite sau primite cadou, printre accesoriile pentru mâini se număra şi un ceas mecanic mic, cu cadran pătrat (1,5×1,5 cm) şi curea din piele neagră, deosebit de subţire şi de moale, primit cu vreo 10 ani în urmă de la bunicii din partea tatălui. Deşi era rusesc (nici până astăzi nu am reuşit să descifrez numele firmei scrise pe cadran) iar pe piaţă apăruseră alte modele mult mai moderne, eu eram extrem de ataşată de ceasul meu. În primul rând era este foarte feminin, dar suficient de sobru pentru gustul meu, fără culori stridente (de fapt, doar negru şi gri-albăstrui) şi, ceea ce nu prea am avut ocazia să văd la alte ceasuri de dimensiuni comparabile, cu toate cifrele trecute pe cadran (ca să nu mai menţionez fontul acestora, cu bucle rotunjite). Acestea fiind spuse, este lesne de înţeles cum a fost posibil ca în perioada mea de maximă rebeliune să îndrăgesc şi să port ceva ce nu prea se potrivea cu “imaginea” pe care reuşisem eu s-o construiesc cu atâta chin.
La un moment dat, cum era şi de aşteptat, ceasul a refuzat să mai meargă. Pur şi simplu s-a oprit şi nu voia să facă ţac-ţac mai mult de trei ori, indiferent cât aş fi insistat. Când răsuceam disperată de rotiţă el abia zvâcnea din secundar, mai mult să-mi facă în ciudă. Apoi i l-am dat mamei să-l ducă la ceasornicar (Nea Ispas de la Ilie Pintilie, parcă).

În tot acest timp în care dragul meu ceas şedea cu burta-n sus şi rotiţele pe-afară în vreun atelier de pe la Piaţa Săracă, timpul începuse să capete o nouă formă pentru mine. În primul rând, am început să întârzii (des şi mult), iar în al doilea rând, familia mea, vizibil îngrijorată de noua-mi meteahnă, a început să mă bombardeze cu fel de fel de ceasuri. Cele mai multe dintre ele (vreo trei la număr) erau ale mamei şi ale bunicii, “binecuvântate” cu brăţări metalice mai mult sau mai puţin ajustabile, însă cu toatele mult prea largi pentru încheietura mea.  Iar asta mi-a fost salvarea de la o umilinţă garantată (banuiesc că n-ar fi dat prea bine tricou cu Moonspell, de exemplu, şi ceas bătrânesc, mare cât oul de porumbel, cu cifrele aurii).

Într-una din zile, având nişte treburi prin oraş care necesitau, printre altele, şi respectarea unor orare fixe şi scurte, aveam neapărată nevoie de un ceas pe care să-l pot lua cu mine şi folosi după nevoie. Aş fi apelat cu dragă inimă la oricare dintre ceasurile bătrâneşti propuse cu doar câteva zile înainte, însă eram singură acasă şi, evident, nu ştiam unde se află acestea. Ar mai fi fost o soluţie să folosesc ceasurile electronice de la telefoanele publice, însă depindeam prea mult de locul în care erau amplasate şi de funţionalitatea lor. Până la urmă, m-am hotărât asupra unui ceas deşteptător de plastic (precum cel din imagine, numai că marca Huang Zbang), suficient de mic cât să încapă în gentuţa pe care o purtam. 

Mai târziu, după ce mi-am terminat treburile, dat fiind că în paralel trăiam şi într-o epocă a mIRC-ului, nu doar a metălului, am zis să dau şi pe la un Internet Café pe care-l tot frecventam.  Acolo era oră de vârf (vreo 30 de puşti care jucau CS şi vreo 15 chat-işti îşi făceau de lucru pe la calculatoare), însă cum eram oarecum “de-a casei” s-a găsit imediat un colţişor pentru mine.
Tocmai când mă chat-uiam mai abitir, se aude un bâzâit puternic, urmat de alte bâzâituri similare, dar într-o tonalitate ascendentă. Unul dintre puştii de lângă mine, preocupat să identifice sursa zgomotului, primeşte un headshot, altul se plânge că, din cauza sperieturii, şi-a scăpat sucul pe el, un pic mai încolo, o fată îşi face cruce, iar în mijlocul tuturor, responsabilul de sală (de altfel un băiat foarte de treabă) se agită privindu-ne bănuitor.
- Care te-ai trezit din somn, mă? întreabă el, acoperind vacarmul. Închide naibii drăcia aia că ne surzeşti pe toţi.
Roşie la faţă, cu mâinile tremurânde sub privirile acuzatoare ale tuturor (mă rog, unii se prăpădeau de râs: ”Bine că n-ai pendulă acasă că ne jucam de-a Familia Adams*” ) scot deşteptătorul din geantă, bâjbâind după butonul de închidere şi reuşesc cumva să restaurez liniştea. Apoi, cu un calm desăvârşit, îl aşez pe birou, în stânga monitorului şi arunc o privire rătăcită în jur, pe principiul “Mai bine să mă creadă nebună, decât că umblu voit cu deşteptătorul după mine”.

P.S.: De-atunci n-am mai călcat pe la sala respectivă (oricum, între timp a devenit salon de înfrumuseţare, cu solar şi pissyy rozé).

* Chiar aveam pendulă acasă. Iniţial mă gândisem s-o iau, dar nu încăpea în geantă