Dragii mâţei,

După cum aţi avut cinstea de a afla deja, in ziua de 20 iulie 2011, la orele 21:03, un motan neobişnuit de gras şi tupeist s-a strecurat printre picioarele Ihriellei şi a intrat peste noi în casă cu intenţia nedeclarată de a mă lua la bataie. Din fericire, am reuşit sa-l dovedim şi să-l învăţăm minte pe el, animalul, ca în puterea nopţii să mai dea buzna peste oameni nevinovaţi. Nu l-am dat pe mana poliţiei că ni s-a facut milă de mutrişoara lui nevinovată, dar am zis că trebuie totuşi pedepsit pentru fapta sa nelegiuită. Am decis, aşadar, să-l facem de ruşine pe internet, sa afle toată lumea cum arată motanul Bila şi cum îi place dumnealui să-şi adecveze comportamentul la prima pagină a tabloidului mâţesc, Mâţoid.

Dragi cititori şi susţinători, acesta este agresorul lui Kirb, motanul Bilă (pisică grasă, dar agilă/fără teamă, fără milă)

Voi ce ziceţi despre un aşa motan lipsit de cavalerism?

Înainte de a începe rezolvarea ecuaţiei, zic să analizăm un pic datele problemei şi să ne familiarizăm cu protagoniştii:

Kirb – pe dumneaei o cunoaşteţi prea bine deja (cel puţin aşa s-ar cădea dacă tot vă aflaţi în bârlogul ei), este o mâţă dată naibii… de oricine a avut nefericirea de a-i întâlni ghearele şi colţii.

Bilă – motanul vecinilor “cu uşa”  (ăia de se droghează, pentru cine nu a apucat să-mi facă o vizită). Este excesiv de gras (pe la vreo 8-9 kg. aşa), vorbăreţ, foarte afectuos şi, evident, mai tot timpul flămând. Îi place să  ”evadeaze” pe scara blocului, aşa că nu mai este un eveniment să-l găsesc în faţa uşii, întins pe preş, sau măsurând palierul în lung şi-n lat.

Ce şi cum s-a petrecut 
Aseară, în timp ce ieşeam din lift, am văzut o umbră urcând scările către uscătorie – era motanul Bilă care, profitând de metamorfoza prin care trece uşa stăpânilor săi, a plecat într-o nouă plimbare exploratorie. M-am bucurat să-l revăd, să-l găsesc viu (am eu nişte bănuieli că drogaţii nu prea au grijă de el) şi cu vreo două kilograme mai gras decât îl ştiam. Am dat fuga după aparatul de fotografiat, i-am făcut o poză, l-am mângâiat un pic pe cap, am mai dat fuga şi după nişte crănţănele de la Kirb, i-am mai făcut vreo două poze, s-a mai pisicit un pic, apoi am plecat după ceva târguieli.

În vreo jumătate de oră eram înapoi în casa scării, cu un pepene de 10 kg în după noi şi cu motanul Bilă tot împleticindu-ni-se printre picioare. Când să descui uşa, am observat că mâţoiul se postase în prag gata să-mi ţâşnească în casă imediat ce i se va fi ivit ocazia. L-am îndepărtat cu blândeţe, gândindu-mă că este suficient să mă interpun între el şi apartament, însă duetul de scuipături care mi-a fost dat să-l aud când am deschis uşa, mi-a demonstrat cât de mult mă înşelasem. Kirb stătea în pragul uşii de la cameră scuipând flăcări pe gură, iar Bilă, proptit în coadă pe preşul de la usă, îi răspundea cu aceeaşi monedă.

Tot schimbul de replici feline nu cred să fi durat mai mult de o secundă (cea în care m-am strecurat în casă, lăsându-l pe Delta cu pepenele), însă a fost suficientă pentru ca bomba neagră cu blană (aşa mi s-a părut mie că arată) să se arunce asupra unui Kirb arcuit pe picioarele din spate, însă mult subdimensionat. A urmat apoi o bătaie în toată regula, cu alergături (am impresia că Bilă a şi alunecat o dată pe parchet ), mârâieli, zgârieturi şi smocuri de blană alb-negru zburând peste tot.

În penumbra din cameră (ulterior mi-a povestit Delta că strigam să aprindă lumina) nu se vedea altceva decât un ghem de blană întunecată rostogolindu-se de colo-colo, ceea ce mi-a adus aminte pentru moment de desenele animate cu Pif et Hercule. Ar fi fost prea frumos să fie doar un desen animat şi să nu mi se mai pară secundele ore de când mă tot târam în genunchi încercând să-l prind pe unul dintre ei şi să-i despart… Într-un final a fost Bilă (evident, aveam de unde apuca) fericitul câştigător care s-a ales cu ciupiturile de la 10 unghii roşii bine înfipte în blană. Contrar aşteptărilor, nu m-a muşcat, nici măcar “pâs” n-a zis, ci s-a lăsat în voia mea, dat afară pe uşă, cu Kirb nervoasă pe urmele noastre, gata să atace din nou…

După vreo zece minute, când am deschis uşa de la intrare, Bilă aştepta în prag cu o privire inocentă, gata-gata să-mi ţâşnească din nou în casă. I-am trântit uşa în nas, am apucat o umbrelă (că tot ploua afară) mulţumindu-i în sinea mea înţeleptului din popor care-a spus ”şi-o vărguţă să te aperi de mâţă”. Apoi am deschis din nou uşa şi-am păşit uşor-uşor, atingându-l din când în când cu umbrela peste blana ciufulită de pe spinare.

Deci Kirb + Bilă =catfight. S-au dus orice vise de-al răpi pe Bilă şi a-i oferi un regim de slăbit…

If there are gods, they made sheep so wolves could eat mutton, and they made the weak for the strong to play with

Sandor Cleagane (A Clash of Kings - GRR Martin)

Nebunia A Song of Ice and Fire continuă: duminică am terminat  A Clash of Kings şi, dat fiind că am învăţat ceva de data trecută, seara am avut deja la îndemână A Storm of Swords. Trecerea de la partea a doua la cea de-a treia m-a scos din sărite, în parte pentru că nu am găsit nicio informaţie despre personajul care mă interesa pe mine, în parte pentru că am constatat că tocmai cele la care mă aşteptam mai puţin se comportă ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. Dar mai ales pentru că am senzaţia că GRR Martin mi-a pregătit o surpriză neplăcută pentru această lectură.

Ca să mai alung un pic senzaţia de plictisită dezamăgire cu care am parcurs primele 50 100 250 de pagini, zic să trec în revistă principalele personaje din serie, în funcţie de faptele săvârşite în A Clash of Kings şi de cât de mult mi-au mers la inimă. Nu de alta, dar mă gândesc că e posibil să mi se schimbe şi lista aceasta după ce termin A Storm of Swords.

În capul listei îi avem pe membrii Casei Stark, în frunte cu Bran, Arya şi Jon Snow (a cărei “traiectorie” a devenit previzibilă în partea a doua şi îmi pare că GRR Martin o va menţine aşa şi într-a treia). Am admirat-o pe Catelyn pentru înţelepciunea sa şi sfaturile bune pe care i le-a dat fiului său, Regele Robb, şi m-am bucurat pentru Sansa care a (mai) învăţat să-şi folosească mai puţin gura şi mai mult creierul.

Tyrion Lannister “The Imp” m-a cucerit prin inteligenţă, prin abilitatea de a ţese intrigi de curte şi război, dar şi prin curajul său în luptă. Mi-a făcut plăcere să-l întâlnesc pe parcursul a jumătate din roman, însă cred că aş fi putut trăi şi fără cele n-şpemii de scene de sex dintre el şi Shae (probabil că GRR Martin e de părere că nimic nu se compară cu a citi amănunte picante despre ce fac un midget şi-o târfă în pat).

Regele Joffrey a dovedit de încă o mie de ori că este o secătură plină de noroc. Dacă aş fi vreun justiţiar al literaturii, l-aş obliga să stea câte zece secunde pe zi închis într-un ţarc cu lupii familiei Stark. Ca să nu se simtă pierdut, aş adăuga-o acolo şi pe draga lui mamă, Cersei.

Regele Stannis cu vrăjitoarele lui roşii cu tot, a fost speranţa mea, dar şi cea mai cruntă dezamăgire din cea de-a doua parte.

Theon Greyjoy a reuşit să-şi atragă toate blestemele mele, deopotrivă cu dorinţa de a-i rupe vreo câteva coaste. Sper că GRR Martin a făcut asta în locul meu şi că astfel voi fi scutită de a-i mai ”vedea” faţa aia zâmbăreaţă.

Petyr Belish “Littlefinger” mi-a trezit numeroase sentimente dintre care mult prea puţine se apropie de simpatie. Dată fiind micimea sa de vierme, îi doresc să i se întâmple verbul păsării ce-l simbolizează – mierla, adică.

Sandor Cleagane “The Hound”, cel mai hidos şi  cel mai puţin “îndrăgibil” personaj, este totuşi una dintre revelaţiile celei de-a doua părţi. Cu această ocazie, îmi permit să-mi exprim bănuiala că va deveni cumva “a good guy”, deşi Martin nu pare genul care să creeze personaje bune sau rele.

Daenerys Stormborn şi dragonii săi nu mi-au stârnit niciodată prea mult entuziasm, aşa că nu am ce adăuga.

Cu asta mă ocup în ultima vreme: făcând pronosticuri cu privire la cursul evenimentelor din A Song of Ice and Fire şi amăgindu-mă că “Gata, ăsta-i ultimul capitol! După ce-l termin mă duc la culcare / ies la bere / mănânc / îmi sun prietenii / îmi trăiesc propria viaţă”. Ceea ce nu-mi iese de fiecare dată.  

Dragii mâţei,

Astăzi sunt fix patru ani de când am părăsit, fără să mă uit înapoi, minunata Poiana Ţapului unde mi-am pierdut două luni din viaţă si-un vârf de coadă. Patru ani de când am părăsit aerul curat de munte şi grătare pentru un oraş din care n-am văzut mai mult de patru pereţi deodată… Şi, bineînţeles, tot atâţia ani de când locuim împreună şi mă răsfaţă ca pe o Mâţesă*.

În patru ani am schimbat patru locuinţe, am suferit o intervenţie chirurgicală (de sterilizare), am făcut vreo zece injecţii şi am avut purici o singură dată (dar suficient cât pentru toată viaţa). 
Am muşcat şi zgâriat peste 20 de persoane (5 pe an, nu-i rău) şi mi-am făcut cel puţin tot atâţia non-simpatizanţi. Din fericire, am legat şi câteva prietenii aşa că are cine să-mi apere reputaţia dacă va fi necesar.
Nu am avut cum să vânez şoareci şi păsări, dar săptămânal, timp de un an, i-am adus Ihriellei câte un gândac mort, prins de mine.
În copilărie şi-n adolescenţă am călătorit de mai multe ori cu trenul până la Buzău şi Vaslui, însă o dată cu vârsta am început să-mi pierd răbdarea, astfel încât am decis să nu mai circul decât cu maşina şi numai în caz de schimbare de domiciliu.

La final, pentru că tot se zvoneşte că am lepădat, temporar, Cojocul lui Mâţoc, am să vă arăt şi nişte poze cu idolul vostru, tuns unu:

Ei, ce ziceţi? Vă faceţi un poster cu mine?

* Prinţesa mâţelor