Când eram copil, mersul “la piaţă” era un adevărat chin: îmbulzeală, căldură insuportabilă vara şi un frig să-l tai cu cuţitul iarna, vânzători lăudându-şi marfa, babe dezorientate cărând de plase mai mari decât ele, copii alergându-se printre tarabe, ţigănci ce-ţi aţineau calea încercând să-ţi vândă săpunuri/prosoape/şosete (cum reuşeau să le ţină pe toate în braţe este un mister şi-acum).  Şi peste toată hărmălaia specifică, ca şi cum ea însăşi nu ar fi fost suficientă, trona un amalgam de mirosuri de capete de peşte, de pepeni roşii sparţi şi lăsaţi săse usuce la soare, de roşii mucede şi de piele încinsă. 

Când am devenit adult am constat că ideea de piaţă agro-alimentară a suferit o serie de transformări: în primul rând a devenit o incintă care, ca toate incintele, te protejează de arşiţa soarelui vara şi de pişcăturile gerului iarna. În plus, fiecare pieţar are acum la dispoziţie câte o tarabă şi câte un cântar electronic , astfel că nu mai trebuie să străbaţi jumătate de piaţă să câtăreşti cele trei roşii pe care vrei să le cumperi de la Nea Marcel care nu are cântar (asta ca să nu-l pomenim pe infamul cântar “de mână”, spaima oricărui pensionar cinstit).
Apoi, piaţa a devenit un loc mult mai liniştit decât m-aşfi aşteptat, dacă ar fi să o raportez la zgomotele şi mirosurile cu care o asociam în trecut. În prezent, ori de câte ori intru într-o astfel de incintă (oare a mai rămas vreo piaţă neacoperită, cu excepţia celor volante?) mă surprinde atmosfera aproape decentă care mă întâmpină: dintr-o boxă se aude un post de radio la un volum mai mult decât decent, oamenii (vânzători şi cumpărători deopotrivă) par a fi descoperit că pot comunica şi pe alte tonalităţi decât cele înalte, podelele sunt curate, iar aerul respirabil, fără miasme organice. 
 Bineînţeles, sunt şi multe transformări negative ale conceptului de piaţă, dar cum acestea se referă în special le tipul şi natura produselor care se comercializează prin intermediul acesteia, prefer să las această discuţie în seama celor care ştiu să facă distincţia dintre o ceapă bio şi una modificată genetic.

Ceea ce m-a determinat să scriu acest articol nu aste evoluţia pieţei în sine, care poate fi un lucru bun sau rău (depinde pe cine întrebi) ci sentimentul pe care îl trăiesc de fiecare dată când mă lovesc de aceasta. Este vorba despre stânjeneală (jenă, stinghereală, sau simptomul simţitului prost), cu excepţia cazurilor când este înlocuit de nemulţumire, furie sau chiar exasperare. Iar pieţarii moderni sunt extrem de pricepuţi în a inspira astfel de sentimente cumpărătorilor lor încât am ajuns să mă întreb dacă nu cumva stăpânesc vreo artă obscură.

Totuşi, ce şi cum se întâmplă?
Dacă am proasta inspiraţie de a da un tur de piaţă pentru a decide de unde să cumpăr produsele care mă interesează, în cele 2 minute cât durează examinarea sumară a ofertei generale, voi fi abordată de cel puţin 30 de pieţari (din totalul de 40): “Hai să-ţi dea mama roşioare”, mă îmbie o femeie de după o tarabă. “Prune coapte avem, domniţă”, se aude de vis-a-vis. Mai fac un pas, cineva mă invită să cumpăr castraveţi, mai încolo sunt “vinete fără seminţe”, “pepeni dulci”, ”fasole verde fără aţe” etc.
În cazul în care m-aş opri în faţa unei tarabe pentru a verifica/cumpăra ceva fructe sau legume, aş fi asaltată de proprietarul acesteia care va încerca să-mi bage pe gât tot felul de produse; de exemplu, dacă m-aş arăta interesată de vinete, va vrea să-mi vândă (şi) ceapă, roşii sau ardei gras. Dacă n-aş cumpăra nimic de la el, vânzătorul s-ar revolta: “Dar ce-au astea, domnişoară? Ia uite, sunt bune, coapte, nu mai găseşti nicăieri aşa!”. Iar eu aş fi nevoită s-o iau de la început: ochit fructe şi legume, făcut slalom printre pieţari zeloşi sau doar insistenţi, ignorat ofertele care nu mă interesează (mă duc în piaţă doar când ştiu foarte bine ce caut), găsit ceva vânzători care nu au auzit încă de conceptul de over sale, cumpărat fructe şi legume, ieşit din piaţă şi jurat că va veni şi ziua aia în care să nu mai calc pe-acolo.

Oare ideea de comerţ cu produse agro-alimentare a devenit indestructibil legată de obligativitatea vânzătorilor de a-şi hărţui potenţialii clienţi? Sau este doar o caracteristică locală, speficică sudului ţării?
Voi ce fel de experienţe aţi avut la piaţă?

Ştiu că mi s-a dus vestea deja, dar trebuie oficializată şi pe blog:
Acum o săptămână mi-am şters contul de Facebook (în măsura în care se poate considera ca atare, ştiind că nu există încă o metodă de a-l şterge definitiv). Nu am făcut-o nici din supărare, nici din dorinţa de a mă ascunde şi cu atât mai puţin din bravadă sau din dragoste pentru anti-trenduri, ci pur şi simplu din plictiseală.

M-am plictisit de Facebook şi tot ceea ce-l reprezintă: joculeţele stupide; miile de invitaţii de a mă alătura unor cauze care nu mă interesează;  statusurile de tipul: mi-am luat pantofi/m-am însurat/afară plouă/ mănânc/ m-am cufurit de trei ori; milionele de albume cu poze de la nunţi, botezuri, cumetrii, dar şi cele cu fotografii artistice din vacanţe exotice la Sângeorz-Băi, Oraviţa sau Agnita.

Bineînţeles, cititorii mei prea puţin tentaţi de “sinucidere” ar putea aduce contra argumentul că Facebook-ul te ajută să-ţi regăseşti cunoştinţele cu care ai pierdut legătura, să fii la curent cu tot ce fac prietenii tăi şi, nu în ultimul rând, să cunoşti oameni noi. Este cât se poate de adevărat, însă fără ca asta să facă din renumitul site de socializare singurul loc de pe planetă în care pot (re)înnoda relaţii interumane. Sunt o mulţime de alte alternative (online sau offline) de a comunica şi de a mă împrieteni cu cineva, fără a da, printr-un click pe like, o notă de superficialitate preocupărilor şi preferinţelor mele. 
Faptul că văd poze cu Maricica mireasă nu înseamnă că ea reprezintă mai mult decât o fostă colegă cu care nu am mai vorbit de 15 ani.  De asemenea, mă îndoiesc că citind statusul lui Gigi (cu care, întamplâtor, am stat la aceeaşi masă dintr-o bodegă acum 1000 de ani) prin care se plânge că “femeile e curve” m-ar face sa mă întreb altceva decât “ce naiba caută ăsta în lista mea?”.

Ştiu că pot alege oricând să dau unfiend fiecăruia dintre cei a căror viaţă nu mă interesează nici cât un subiect de blog, restrâgându-mi lista de prieteni la cei  20-30 de oameni de care îmi pasă, aceiaşi 20-30 de oameni cu care vorbesc destul de des, dacă nu cumva chiar zilnic. Dar asta nu ar însemna decât să mă învârt în aceleaşi cercuri, într-un alt context, mult mai trendy decât ieşirea la bere sau îngheţată.

Atunci mă întreb, de ce ar trebui să suport supliciul facebook? Doar ca să am falsa impresie că sunt la curent cu ce au mai făcut prietenii mei? Nu cred că îmi este necesar de vreme ce, zic eu, ne-am împărtăşit prin viu grai (sau prin mail, în unele cazuri) bucuriile şi tristeţile, dorinţele şi temerile, visurile şi speranţele, şi nu doar nişte poze şi statusuri aruncate pe un site de la care se aşteaptă comentarii şi like-uri (pentru asta există bloguri).