…a fost 27 septembrie.

Pentru că nu mă mai satur de răsfăţuri, nicidecum din pricina vârstei

N.B. Safirul este piatra care în Calendarul Gregorian simbolizează luna septembrie

Ştiu că sunt câteva persoane care se întreabă ce s-a întâmplat cu mine în ultima vreme de nu am mai povestit nimic despre niciun loc (nou sau vechi), de n-am mai avut materiale cu pisici şi nici nu le-am mai compus versuri ferestrelor, melcilor şi feluritelor lighioane întâlnite în peregrinările mele. Pentru ele, dar şi pentru toţi ceilalţi care v-aţi temut măcar un moment că toată vara mi-am petrecut-o închisă în casă, o să răspund punctual:

♠ De plimbat m-am plimbat, dar nici măcar pe departe cât de mult şi de des mi-aş fi dorit şi nici prin vreunul dintre locurile la care am visat tot anul. Câte o ieşire scurtă, de week-end, în fiecare lună nu mi-a fost de ajuns pentru a-mi satisface dorul de ducă, însă voi recupera am recuperat din plin în septembrie cu munte, mare (unde vremea-i încă bună de scaldă) şi niscaiva străinătăţuri asupra cărora păstrez misterul pentru a vă putea povesti mai pe larg când mă returnez. Până una-alta, merită să amintesc măcar în treacăt pe unde m-au purtat paşii în ultimele luni: Peştera Muierilor şi Peştera Polovragi (mai), Almalău şi 2 Mai (iunie), Cheile Grădiştei (iulie), Sibiu şi Cisnădie (august)

 ♠ Poze am făcut în toate locurile prin care am fost, doar că până acum nu am manifestat interesul de a le descărca în calculator şi a face o selecţie a celor mai bune dintre ele.
Mai mult chiar, nu mai găsesc rostul zecilor de giga de poze care se tot adună cu fiecare ieşire, nefăcând altceva decât să-mi pigulească vanitatea de turist, în timp ce ele înseşi zac uitate prin foldere. Oare de câte ori am revăzut pozele făcute acum trei ani la mare sau pe cele de când am ieşit prin oraş la vânătoare de ferestre? De câte ori când mi-am adus aminte de Budapesta sau mi s-a făcut dor de Oradea am privit fotografiile făcute acolo? Cât de des am inspirat aerul de munte din nişte imagini pe care le-am adus acasă dintr-o drumeţie? De prea puţine ori sau prea rar ca să pot găsi o justificare pozelor respective. Deşi nu le-aş putea şterge, mi se pare că pe unele dintre ele le ţin numai ca să ateste că eu am trecut printr-un anume loc şi nimic mai mult. Pe multe nu le voi revedea o bună bucată de timp de acum înainte, pe altele le voi deschide chiar mâine, în timp ce majoritatea vor rămâne aşa cum sunt – uitate, prăfuite, inutile.
Şocant, nu? Mi-am şters contul de Facebook, mi-e lene să transfer cu copy şi paste nişte poze, ba chiar am sentimente contradictorii în ceea ce le priveşte …

♠ Cum am fost leneşă la capitolul poze, materialul pe care urma să-l (des)cânt în versuri mi-a fost inaccesibil. Aşadar, mai aveţi de aşteptat un pic până când vă veţi delecta cu o nouă poveste în poze şi rime.

Răbdare, deci.

Ca să-mi mai spăl din păcate, vă las in compania lui Kirb:

Trei momente recente, diferite ca subiect şi semnificaţie, imposibil de tratat separat din lipsă de timp, însă nu lipsite de importanţă, pentru a trece nepomenite:

• Ingredientul secret al unui foc de artificii reuşit este imnul naţional al transsexualilor, Puşca şi cureaua lată. Primarul Sectorului 4, vestitul Piedone, o ştie prea bine, astfel că nu pierde nicio ocazie de a organiza evenimente cu specific grătăresc ori de câte ori devine nostalgic. Floriile, Ziua Bărbatului, Ziua Europei, Sărbătoarea Recoltei (weekendul trecut), toate au fost celebrate cu importanţă chiar sub geamul meu, de unde trag concluzia că nu m-am mutat într-o simplă garsonieră, ci drept în miezul lucrurilor.

•   De câteva ori pe lună, dimineaţa, un bătrânel cam la un metru cincizeci, îmbrăcat în straie crem curate, cu un carneţel în mână şi tot numai un zâmbet, ne aţine calea în drum spre metrou. Cere bani de medicamente, însă este probabil ceva în neregulă cu zâmbetul lui uşor şmecheresc, pentru că n-am văzut pe nimeni întinzându-i ceva. Sau poate pentru că stă în picioare – postură care contrazice imaginea clasică a bolnavului frebril şi zăcând în pat - sau pentru că are îngrijit. Ceva în imaginea lui mă determină să grăbesc şi mai tare pasul când trec pe lângă el. Nu obişnuiesc să dau bani la cerşetori şi nici nu-mi fac procese de conştiinţă pe această temă, însă moşuleţul ăsta îmi miroase a impostor.

•   Fără nicio legătură cu micii şi focul de artificii de duminică (vezi primul paragraf), azi-noapte am visat, într-o ordine relativă: că izbucnise o epidemie în urma căreia jumătate din planetă se transformase în hermafrodiţi (înclusiv eu); că bunică-mea s-a întâlnit pe malul unui râu cu Cersei, pe care a pălmuit-o zdravăn; că vecinii drogaţi se chinuiau să-l îndese pe Bilă în acvariul despre care n-am apucat încă să vă spun nimic. De dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi, mi-am dat seama că cele trei vise nu sunt altceva decât indicii cu privire la ce boardgames să jucăm data viitoare la Tabiet: Pandemic, A Game of Thrones şi Mystery Express.

Să tot fie un an de când nu am mai cumpărat o carte din librărie cu alt scop decât acela de a o face cadou şi vreo jumătate de când nu am mai trecut efectiv pragul uneia. În tot acest timp, însă, am cumpărat fără ruşine cărţi “de pe internet”. Iar când zic asta, am în minte Polirom şi Okazii.ro, din când în cand câte un anticariat online. În rest, asemenea vieţii reale, m-am ferit pe cât posibil de librării, despre care am ajuns să concluzionez că îmi omoară orice intenţie lecturistică.

Acum o lună şi un pic, după ce am cochetat cu un Kindle (în public) şi am făcut o pasiune pentru un Nook (în particular), mi-am dat seamă că una dintre socotelile pe care le am de încheiat cu viaţa asta este aceea de a îmi popula rafturile bibliotecii cu ediţia în limba engleză a seriei de mare succes A Song of Ice and Fire. Cum nu-mi place să am datorii, şi cu atât mai puţin unele pe termen lung, am decis să cumpăr degrabă mai sus numita serie.

În scurta căutare a locului perfect din care să achiziţionez cărţile, am trecut în fugă peste toate librăriile de carte engleză locale şi infamul Amazon (care nu livrează aşa ceva în România) la un loc,  şi m-am oprit fix la poarta lui Bookdepository, despre care auzisem şi citisem mai multe lucruri de bine:
- În primul rând, nu face mofturi la ţara de livrare, ba chiar expediază gratuit oricât de multe (sau puţine) cărţi comanzi.
- Apoi, produsele ajung în cinci zile lucrătoare (deşi cu Poşta Română nu se ştie niciodată) dat fiind faptul că sunt expediate prioritar.
- Preţurile sunt bune (mult mai mici comparativ cu cele practicate în librăriile engleze din România), iar reducerile frecvente şi însemnate.
- Au foarte multe titluri, majoritatea disponibile în mai multe ediţii (în limba engleză)

Am ales cărţile pe care le doream plus încă trei pentru vară-mea, am completat datele necesare, am lansat comdanda şi am efectuat plata. În decurs de trei zile toate articolele comandate erau indicate ca fiind trimise, iar după o săptămână am primit primul aviz poştal. Prima surpriză a fost să constat că primisem nu un colet, cum mă aşteptam, ci o scrisoare. Al doilea motiv de uimire mi-a fost oferit de dimensiunile scrisorii, mult prea mici pentru a cuprinde opt volume, dintre care unul de 900 de pagini, cartonat şi cântărind aproximativ un kilogram. Spre dezamăgirea şi disperarea mea, scrisoarea conţinea o singură carte.
A doua zi a mai venit încă una. În a treia a fost linişte, dar în a patra au venit două deodată. Cărţile vară-mii ajunseseră toate, deci mai rămâneau doar ale mele şi  eterna întrebare: “Oare  al doilea volum din A Song of Ice and Fire va ajunge înaintea primului?”.
La câteva zile m-am dus din nou la poştă, cu inima cât un purice, încercând să ghicesc ce volum a ajuns mai întâi. Cei de la Bookdepository m-au prins iar nepregătită şi mi-au mai făcut o surpriză: de astă dată un sac de rafie, nici mare şi nici mic, dar neobişnuit de curat pentru distanţa pe care o parcursese şi cu mult-aşteptata serie în pântecele său.

Acum am luat o pauză de la citit şi de la multe alte lucruri, însă aştept să (îmi) revin ca să mai prăduiesc un pic rafturile din Bookdepository. Până una alta, o puteţi face voi în locul meu.