De când mă ştiu, am fost unul dintre privilegiaţii oameni care, imediat ce pun capul pe pernă, adorm. Singurele dăţi în care m-am zvârcolit în pat, fără să-mi găsesc somnul, au fost nopţile care precedau un eveniment pe care îl percepeam ca fiind deosebit de important (de obicei, un examen sau o călătorie).  Apoi, am mai avut ceva perioade de false insomnii când, năpădită de griji, mă feream să pun geană peste geană, de teama că aş uita ceva până dimineaţa.

Noaptea, pe care percepţia mea o suprapune inevitabil somnului, mi-a fost de-a lungul timpului refugiu din calea problemelor, dar şi un sfetnic bun (după cum citisem eu în povestea cu preaînţeleapta Vasilisa, când eram copil), astfel că de cele mai multe ori mă trezeam dimineata nu doar mai uşurată de poverile sufleteşti care nu-mi dăduseră pace peste zi, dar şi cu soluţia gata pregătită. Aşa am luat cele mai importante şi mai dificile decizii – trăgând un pui de somn şi lăsându-mi subcoştientul să lucreze neîngrădit.

De la o vreme, însă, relaţiile mele cu somnul s-au cam stricat. În primul rând dumnealui a devenit extrem de capricios. Mai întâi îmi dă târcoale pe la nişte ore neobişnuit de timpurii şi, văzându-se refuzat, începe să se răzbune: în toiul nopţii prinde să se furişeze de lângă mine, lăsându-mă de izbelişte, cu părul vâlvoi, ochii bulbucaţi şi mintea buimacă. Apoi, făcând un pic pe niznaiul, revine bătând nervos din picioare şi dându-mi din când în cand câte-un bobârnac – vise ciudate, împletite anapoda.

Aşa se face că acum câteva seri eram agent imobiliar la ceva casă veche ce se vindea la pachet cu un hârb de Dacie 1300 roşie ca focul şi plină de rugină. Ba în drum spre aşa-zisul loc de muncă mi-a picat şi dintele de lapte (cel care a stârnit simpatia atator medici stomatologi: “vaaaai, ce frumos, ai un dinţisor de lapte… o să-ţi cadă!”, am vrut să-i fac o poza, dar tata mi l-a aruncat la gunoi. Acum două seri eram mediator într-un grup de babe care se bătuseră cu sacoşele (alea de se prind pe căruţul cu roţi) până se învineţiseră. Azi de dimineaţă, într-un univers paralel, adaugasem menajeriei deja existente*, doi iepuri şi un ţap din pricina cărora aveam mari păreri de rău (se spârcâiseră peste tot, cu precădere în pat). A, şi am mai visat că mă uitam la televizor, dar nu pot preciza la ce anume, că tocmai atunci a sunat ceasul.

* In caz ca vă întrebati, menajeria curentă conţine următoarele:

La Palatul Copiilor, evident, pentru că aici este miezul lucrurilor şi ilustrul monument pe lângă care oamenii trec fără să-l vadă. Atât de ilustru încât la fix un an de când a fost înalţat pe soclu, pe internet nu se găseşte nicio poză care să-l redea în toată splendoarea sa.

Spre deosebire de cealaltă manifestare cu specific militar (de Ziua Europei), azi la ora 8,30  – când am plecat eu de-acasă – fanfara nu cânta, soldaţii stăteau cuminţi în formaţie, coroanele de flori nici nu apucaseră să vadă monumentul, doar un gradat invizibil debita de zor printr-o portavoce cuvinte de neînţeles. De la balcon, imaginea cu civili zgribuliţi pe treptele Palatului şi militari grupaţi în jurul monumentului părea uşor ciudată, ca şi cum lipsea ceva (sărbătoritul Mihai, presupun).

*******************
În paralel, în scara blocului aveau loc evenimente care ar fi făcut orice Blitzkrieg să se ruşineze:  la vecinul meu drogat a venit dracu’ poliţia şi l-a luat. De fapt, l-au luat cu binişorul: mai întâi au bătut frumuşel la uşă, au aşteptat să-i deschidă şi i-au spus să meargă cu ei. Vecinul s-a codit la . început, tăgăduind că ar fi făcut scandal în bloc, dar până la urmă a consimţit să-i însoţească. Poliţiştii l-au aşteptat să se îmbrace, l-au condus la lift şi pe-acolo le-a fost drumul. Elegant, fără ochi vineţi, fără şuturi în fund, fără bastoane peste spinare, doar suntem un popor de civilizaţi… spre dezamăgirea mea, care cred că astfel de caractere, mai imbecile decât prevede legea, pot fi “modelate” doar printr-o serioasă corecţie corporală.

După două săptămâni de pseudo-muncă (mărturie stă o poză pe care numai lenea m-a împiedicat să v-o arăt) şi un week-end în care mi-am descoperit neaşteptate calităţi de reclamant (drogaţi şi ţigani amatori de scandal, păzea!, am tastat 112 şi nu mi-e frică să-l apelez), începem săptămâna cu o piesă care-mi aduce aminte de vremea când principala mea grijă era să ajung să am grijile de astăzi – Alice in Chains, Down in the Hole.

Evident, acum îmi pare că m-am pripit să mă îngrijesc de obţinerea unor griji de adult când aş fi putut să mă îngrijorez de lipsa lor.

Read the (first five) books and you will find out.

Notă: mare parte din acestă postare s-a odihnit în draftul blogului mai bine de două luni şi zău că nu aş fi îndrăznit să îi tulbur somnul dacă în tot acest timp, singura carte pe care am izbutit să o citesc cap coadă a fost A Dance with Dragons. Iniţial am luat decizia de a nu publica notele vechi, pentru că îmi părea imposibil să găsesc o exprimare adecvată, satisfăcătoare. Apoi am descoperit că ceea ce îmi este cu adevărat imposibil este nu să scriu, ci să (mai) citesc un roman integral – aşa cum stau mărturie cele patru volume pe jumătate răsfoite şi apoi abandonate pe măsuţa pro-Kirb.
În prezent trec printr-o perioadă în care relaţiile mele cu literatura sunt suspect de asemănătoare cu cele dintre doi iubiţi care tocmai s-au despărţit, cu dimineţi de privit în gol la metrou şi seri petrecute în faţa calculatorului, cu planuri de cumpărat e-bookuri abandonate, cu rafturi pline de volume ostile şi The Winds of Winter atât de departe… Îmi promit să mai scriu o ultimă postare despre A Song of Ice and Fire şi după aceea gata!, o să îmi fac de lucru cu alte cărţi şi o să uit până şi că a existat vreodată.

În data de 27 iulie scriam:

Peste A Storm of Swords o să trec rapid, fie pentru că am citit neobişnuit de repede cele 1200 de pagini, fie pentru că am început să resimt o dezamăgire constantă în ceea ce priveşte cursul evenimentelor (încă nu am decis care vine înaintea cui). S-au întâmplat multe lucruri pe care le prevăzusem deja, dar şi câteva care m-au luat pe nepregătite. Iar uneori m-au surprins atât de tare încât mi-au dat lacrimile (de furie, de neputinţă, de ură – seria asta are un dar fantastic de a stârni mai degrabă sentimente negative decât altfel); personajele au luat decizii mai mult sau mai puţin inteligente, astfel încât unele au crăpat în cel mai stupid mod cu putinţă, făcând loc pentru altele. Mă rog, lucruri care se întâmplă (sau cel puţin ar trebui) prin mai toate romanele. Dar în cazul celor semnate de Martin, rareori ai siguranţa că morţii sunt într-adevăr morţi şi nu vei mai da niciodată nas în nas cu ei pentru tot restul povestirii.

A Feast for Crows, însă, nu se compară cu nici una dintre predecesoarele sale, iar când spun asta am în minte o comparaţie negativă. O fi fost ea greu de scris (“This one was a bitch“, după cum spunea RR Martin în notade final),  însă şi mai greu a fost de suportat la citit cu toate “întâmplările” în care nu se întâmplă nimic. În afară de faptul că asistăm la o explozie de personaje: ironmen pe pâine, cu toată familia Greyjoy luată la puricat (despre Theon încă nu se ştie nimic, dar mă aştept să aflăm din A Dance with Dragons că încă trăieşte/a fost resurectat/s-a transformat într-un Other) şi dornishmen, (atât de mulţi dornish şi atât de plicticoşi încât nu pot decât să sper că RR Martin plănuieşte să-i extermine până la finalul seriei).

 Înainte să-mi continuu lectura cu A Dance with Dragons, o să fac şi câteva prognoze cu privire la nişte personaje asupra cărora planează un oarecare mister (apropo de certitudinea mea că ne vom mai întâlni cu Theon):
- fraţii Cleagane trăiesc, chiar dacă Martin vrea să credem contrariul. Mă îndoiesc că RR Martin ar da cu piciorul ocaziei de a-şi vedea fanii în delir, odată cu mult aşteptata luptă Hound vs. Mountain. Mai bănuiesc şi că la final Sandor şi Sansa or să aibe ceva idilă (prea s-a pus accent pe motivul Fromoasa şi Bestia), ceea ce ar fi un ochi cam larg în urzeala tronurilor
- Brienne va “renaşte” şi-şi va continua căutarea. Probabil că va găsi un soţ frumos în persoana lui Jaime (nu ştiu de ce am impresia că Martin s-ar putea să cocheteze la un moment dat cu ideea de a-şi închiea seria cu ceva cupluri fericite care să asigure perpetuarea speciei în Westerios….

6 Octombrie:
Primele 850 de pagini din A Dance with Dragons le-am citit într-o lună, încercând să parcurg cât mai puţine capitole de-odată, pentru a-mi prelungi plăcerea lecturii cât mai mult timp posibil, lucru pe care parţial l-am şi reuşit. La sfârşitul lunii august, însă, am luat decizia extremă de a nu mai citit nici măcar o pagină în plus, niciodată. Motivul? RR Martin se întrecuse pe sine în a “învia” personaje pe care toată lumea le credea moarte, sporind galeria de pretendenţi infatuaţi şi cu caş la gură. Abia în septembrie, după o discuţie tip spoiler (la cererea mea expresă) cu vară-mea, am catadixit să citesc şi ultimele patru capitole rămase.

Despre ce s-a întâmplat în roman nu voi spune nimic, doar mă voi mulţumi să ofer câteva repere: două dintre “prezicerile” mele s-au adeverit (dar tot trebuie să citiţi ca să puteţi şti care); a crăpat un personaj care mie mi se părea de umplutură (deşi bănuiesc că moartea lui nu va rămâne fără ecou), capitolele cu Dani au devenit din ce în ce mai greu de suportat, graţie aroganţei sale; două personaje pe care altă dată le uram cu patimă, au ajuns acum să-mi stârnească mila; visez la o continuare în care Legea talionului i se va aplica lui Ramsay Bolton; cineva va fi înjunghiat, altcineva otrăvit; apare şi un cavaler misterios, suspect de asemănător cu o mai veche cunoştinţă de-a noastră.

Ce mai, Martin a pus de toate în cea de-a cincea parte, însă scrierile lui au reuşit cumva să-şi piardă din strălucirea de la început. Sau poate doar mi se pare. Până la urmă, la ce mă aşteptam? Chiar şi un roman poate lua drumul scurt şi abrupt de la îndrăgostire la obişnuinţă “sentimente mai profunde” (zic aşa ca să închei în acelaşi registru).

Statisticile îs procentele alea plicticoase şi mai greu de înţeles pentru unii, dar frumos ambalate în cuvinte meşteşugite şi concluzii răsunătoare ce apar în articolele din presă. Din ele aflăm, ca regulă pentru societatea românească, cele mai pesimiste informaţii şi prognoze: că nivelul de trai este în scădere, la fel şi consumul de gresie şi fainţă, iar românii sunt printre cei mai nefericiţi oameni şi au (bărbaţii, sper) cele mai mici penisuri din Europa.
Lăsând gluma la o parte (deşi tot ce am spus anterior se regăseşte în opiniile unor persoane cu pretenţii de sinapse neuronale avansate) statisticile culese, interpretate şi folosite corect, conform metodelor şi tehnicilor specifice, reprezintă o bogată sursă de informaţie, nu doar utilă ci şi interesantă.
Hans Rosling ne arată că statisticile pot fi mai mult decât interesante, iar câteva date simple pot căpăta plus valoare doar prin alegerea inspirată a modului în care să le prezinţi.

Vă invit, dar, să urmăriţi prezentarea Hans Rosling’s 200 Countries, 200 Years, 4 Minutes – The Joy of Stats. Este captivantă.