Acum un an pe vremea asta (minus vreo trei zile) eram pe urmele unei file din istoria transilvană, vizitând bisericile fortificate din jurul Sibiului. Acum doi ani eram în vârf de munte, după o tură pe Jepii Mari. Acum trei ani nu mai ţin minte ce făceam, deci probabil că nu era prea interesant.
Anul acesta, după ce-am explorat mai multe posibilităţi, am zis să atacăm o destinaţie  cu care  până acum am avut de-a face superficial, judecând după ceea ce poţi ”vizita” doar privind pe geamul trenului sau a maşinii. Cu alte cuvinte, am ales să ne petrecm mini-vacanţa de 1 Mai (mai precis, 28-30 aprilie) lângă Dunăre, la Cazane.

Din cauza zilelor aglomerate până în ultima clipă, pentru prima dată în viaţa de turist, am plecat la drum fără să mă fi documentat în prealabil asupra locurilor pe care urma să le vedem. Însă, după cum am aflat la plecare, nu eram singura. În afară de o hartă a zonei (găsită pe internet şi printată) şi cazarea într-o casă de vacanţă a unor oameni care sunt cunoştinţe ale unor cunoştinţe ale unor cunoştinţe ale unor etc.  lista era deschisă.

Am ajuns în Orşova, am făcut cumpărăturile într-un supermarket (fructe, ciuperci, lactate) şi ne-am mirat, în trecere, de Neprihănita Zămislire,  biserica romano-catolică acărei faţadă seamănă cu un cort mai alevat. Apoi ne-am îndreptat spre Golful Dubova, unde ne aşteptau gazdele noastre şi căsuţa cuibuşor de linişte, cu deschidere spre un colţişor de rai.

Tihnă, linişte, şezlonguri confortabile, cer senin şi plin de stele, şopârle cu cozi lungi, imposibil de apucat. Prieteni vechi şi noi cunoştinţe, prietenoase şi îndatoritoare. Arsita soarelui de mai şi răcoarea brizei de pe Dunăre. Caras, plătică şi o specie de peşte neidentificată, prăjiţi cu toţii şi mâncaţi unul câte unul, cu mămăligă, de la cap la coadă. Promenade prin împrejurimi, cu vizite accidentale prin grădinile oamenilor şi urcuş modest la Vârful Ciucarul Mare. Bălăureală prin pădure şi pe Dunăre, cu barca… Toate urmate de inevitabila dorinţă “pentru când vom fi mari”: să ne mutăm acolo.C

Da, a fost sfârşitul de săptămână perfect.

Mai multe poze gasiti la Delta si la Cioban

Azi noapte m-am visat divulgând informaţii confidenţiale de la muncă. Nu ştiu ce legătură are asta cu bilanţul de călătorie, însă începe să-mi fie tot mai clar că nu am evadat suficient de departe. Mă rog, să vededem ce s-a întâmplat.

Anul trecut a fost sărac în ieşiri: nu am mai numărat zeci de week-end-uri consecutive petrecute în “afara localităţii”, nu am fost pe munte şi nici nu am avut prea multe locuri noi de adăugat la “averea” turistică. Dar nu mă plâng, ci mă bucur şi-aşa:

• Prima plimbare a fost pe meleaguri belgiene. Am vizitat Antwerp, Gent, Brugge şi Bruxelles.
• Restul primăverii mi-am petrecut-o în ţară, cu oprire la biserci fortificate, cabana Cuca, peşterile Polovragi şi Muierii, iar mai spre vară în Dobrogea, la Almalău şi 2 Mai
• Vara m-am orientat spre meleaguri transilvane: Cheile Grădiştei, Cisnădie şi Sibiu, Braşov
• Toamna m-a cuprins dorul de copilărie, aşa că am fugit la mare, la Mangalia. Apoi m-am întors, dar am fugit iarăşi; de astă dată la turci, în Istanbul. La final de anotimp am reuşit să-mi îndeplinesc o mai veche rezoluţie: am fost la Târgovişte.

În total am parcurs aproximativ 9.974 km (cu 6.712 km mai puţin ca în 2010) dintre care 4868 cu mașina, 1602 cu trenul, 3504 cu avionul si 5 pe apă (cu bacul).
Voi cum şi unde v-aţi plimbat?

Ştiu că sunt câteva persoane care se întreabă ce s-a întâmplat cu mine în ultima vreme de nu am mai povestit nimic despre niciun loc (nou sau vechi), de n-am mai avut materiale cu pisici şi nici nu le-am mai compus versuri ferestrelor, melcilor şi feluritelor lighioane întâlnite în peregrinările mele. Pentru ele, dar şi pentru toţi ceilalţi care v-aţi temut măcar un moment că toată vara mi-am petrecut-o închisă în casă, o să răspund punctual:

♠ De plimbat m-am plimbat, dar nici măcar pe departe cât de mult şi de des mi-aş fi dorit şi nici prin vreunul dintre locurile la care am visat tot anul. Câte o ieşire scurtă, de week-end, în fiecare lună nu mi-a fost de ajuns pentru a-mi satisface dorul de ducă, însă voi recupera am recuperat din plin în septembrie cu munte, mare (unde vremea-i încă bună de scaldă) şi niscaiva străinătăţuri asupra cărora păstrez misterul pentru a vă putea povesti mai pe larg când mă returnez. Până una-alta, merită să amintesc măcar în treacăt pe unde m-au purtat paşii în ultimele luni: Peştera Muierilor şi Peştera Polovragi (mai), Almalău şi 2 Mai (iunie), Cheile Grădiştei (iulie), Sibiu şi Cisnădie (august)

 ♠ Poze am făcut în toate locurile prin care am fost, doar că până acum nu am manifestat interesul de a le descărca în calculator şi a face o selecţie a celor mai bune dintre ele.
Mai mult chiar, nu mai găsesc rostul zecilor de giga de poze care se tot adună cu fiecare ieşire, nefăcând altceva decât să-mi pigulească vanitatea de turist, în timp ce ele înseşi zac uitate prin foldere. Oare de câte ori am revăzut pozele făcute acum trei ani la mare sau pe cele de când am ieşit prin oraş la vânătoare de ferestre? De câte ori când mi-am adus aminte de Budapesta sau mi s-a făcut dor de Oradea am privit fotografiile făcute acolo? Cât de des am inspirat aerul de munte din nişte imagini pe care le-am adus acasă dintr-o drumeţie? De prea puţine ori sau prea rar ca să pot găsi o justificare pozelor respective. Deşi nu le-aş putea şterge, mi se pare că pe unele dintre ele le ţin numai ca să ateste că eu am trecut printr-un anume loc şi nimic mai mult. Pe multe nu le voi revedea o bună bucată de timp de acum înainte, pe altele le voi deschide chiar mâine, în timp ce majoritatea vor rămâne aşa cum sunt – uitate, prăfuite, inutile.
Şocant, nu? Mi-am şters contul de Facebook, mi-e lene să transfer cu copy şi paste nişte poze, ba chiar am sentimente contradictorii în ceea ce le priveşte …

♠ Cum am fost leneşă la capitolul poze, materialul pe care urma să-l (des)cânt în versuri mi-a fost inaccesibil. Aşadar, mai aveţi de aşteptat un pic până când vă veţi delecta cu o nouă poveste în poze şi rime.

Răbdare, deci.

Ca să-mi mai spăl din păcate, vă las in compania lui Kirb:

Pentru că week-end-urile trecute n-am fost pe nicăieri (asta dacă nu punem la socoteală cumpărăturile de galerii, perdele şi alte accesorii pentru ferestre sau ceva ieşire în parc la badminton) şi pentru că am certitudinea că o relatare, fie ea cât de scurtă, despre fortificaţiile ardeleneşti va câştiga detaşat în faţa celui mai detaliat jurnal casnic, am decis să continuu povestirea din ziua întâi.

Sighişoara

În Sighişoara mai fusesem o singură dată şi tot în trecere (atunci în drum spre Budapesta via Târgu Mureş), în toamna lui 2008. De astă dată am avut mult mai puţin timp la dispoziţie (vreo două ore), aşa că am încercat pe cât posibil să revăd unele locuri care mi-au plăcut la prima vizită. Am bătut la pas cetatea, am identificat vreo câteva case renovate recent, ne-a părut rău de câte un turn muced, ne-am înfuriat pe utilizatorii Scării Acoperite care i-au schimbat destinaţia într-un avizier şi la urmă de tot am intrat într-o biserică reformată, atraşi de cântecul corului (de altfel, format din simpli enoriaşi, însă într-atât dedicaţi ritului la care participau).

Ar mai fi de amintit şi o întâmplare avută loc în timpul vizitei prin Cimitirul din deal. Cum ne plimbam noi printre locuri de veci dându-ne coate la vederea unui însemn masonic sau întrebându-ne ce simbolizează palmierul de pe pietrele funerare, numai ce auzim, ca purtat de vânt: “Şi celor din moooorminteeeeee, viaaaaaaţă dăruindu-le”. Atunci era momentul de-un scenariu cu zombies

Saroşu pe Târnave

Următoarea oprire a fost la Biertan, după cum credeam şi ne propusesem noi Saroşu pe Târnave.  Uşa de acces spre incinta bisericii era încuiată, însă pe aceasta se aflau indicaţiile necesare pentru a găsi persoana care are în grijă monumentul (locuieşte chiar alături).

Foarte amabilă, doamna respectivă ne-a prezentat biserica şi ne-a povestit câte ceva despre istoria locului: în sat nu au mai rămas decât patru saşi iar în biserică nu se mai ţine slujbă decât o dată pe an; întreţinerea fortificaţiei (aflată într-un stadiu nu tocmai înbucurător) nu prezentă niciun interes pentru autorităţile locale, singurele fonduri pentru renovare fiind strânse din contribuţia localnicilor plecaţi în Germania şi a turiştilor (nu există o taxă de vizitare, însă cine vrea poate lăsa o sumă de bani pentru reparaţii); vizitatorii sunt destul de puţini iar majoritatea (ca şi noi de altfel) opresc crezând că este Biertan.

Biertan

Din Saroşu pe Târnave am continuat să mergem pe DJ141B, până am ajuns în Biertan şi am văzut biserica dominând întreaga aşezare.  Aici se vede foarte clar că avem de a face cu un monument important (să nu uităm totuşi că este inclus în Patrimoniul Unesco): atât interiorul cât şi exteriorul bisericiii şi zidurilor de fortificaţiei se află într-o stare bună, există un centru de informare cu program de funcţionare, bilete, pliante şi tot ce trebuie, în biserică se află un ghid profesionist, iar numărul de turişti este foarte mare (timp de o jumătate oră cât am stat noi cred că ne-am intersectat cu peste 100 de persoane).

Richiş/Reichesdorf

Odată ajunşi la Richiş norocul părea să ne fi părăsit: biserica era încuiată. Dezamăgiţi, am dat să plecăm când un băiat (ulterior am aflat că se ocupă de curăţenia în biserică şi de trasul clopotelor) ne-a ieşit în întâmpinare. El ne-a spus că pastorul este plecat la Mediaş cu tot cu cheile de la intrare, şi pentru că tot am bătut atâta drum până acolo, s-a oferit să ne fie ghid în locul pe care-l cunoaşte cel mai bine – clopotniţa bisericii.

La plecare am aflat şi una dintre legendele locale cu privire la găurile rotunde din faţa exterioară a zidului bisericii. Aceasta spune că, pe vremuri, credincioşii care aveau păcate grele şi voiau ca acestea să le fie iertate, executau un fel de penitenţă alegându-şi un punct din zidul bisericii pe care îl frecau cu degetul, într-o mişcare stânga-dreapta (asemănătoare celei pe care o fac unii fumători când îşi sting ţigara), până când izbuteau să facă o adâncitură considerabilă.

Mediaş

Aici trebuia să fi ajuns încă din 2010, însă datorită unor schimbări de plan a trebui să-mi reportez rezoluţia pentru anul curent. Ceea ce am reuşit să îndeplinesc cu brio parţial încă din prima jumătate a anului…

Plimbându-ne pe lângă zidurile fortificaţiei medievale, nu am putut să îmi reţin comparaţia dintre Mediaş şi Sibiu, gândindu-mă că dacă n-aş fi ştiut dinainte unde mă aflu, ar fi fost o oarecare posibilitate să le confund (nici Sibiul nu-l mai revăzusem de vreo doi ani). Ne-am plimbat pe nişte străduţe, am făcut poze după care am zis să urmăm săgeata care indica drumul spre Cetate” şi să intrăm. Aş, ţi-ai găsit! Poarta din fier forjat era încuiată aşa că ne-am apucat să dăm roată în speranţa că om găsi o altă intrare. Şi-aici am avut o socoteală prost făcută, pentru că nu există o altă intrare în cetate, dar cum noi nu ştiam asta ne-am tot învârtit în cerc vreo 20 de minute, exclamând la fiecare colţ de stradă: ”cred că după clădirea asta este intrarea!”, “stai să vezi că e o fundătură!”, “ba nu, am ajuns!”. Evident, am ajuns de unde am plecat.

În culmea exasperării, am mers la cofetăria situată vis-a-vis de intrarea în cetate şi am întrebat-o pe doamna care vindea acolo dacă există vreo altă cale de acces înăuntru. Răspunsul a fost, evident, “nu”, cu lămurirea suplimentară că pastorul şi toţi ai casei au plecat la ceva adunare religioasă. Fiind 1 Mai am presupus că or fi plecat şi oamenii la un grătar, aşa că am mulţumit doamnei, ne-am suit frumuşel în maşină şi-am plecat de-acolo, cu mine şuierând printre dinţi: “Las’ că ne vedem noi la vară! Atunci nu-mi mai scapi, cetatea vieţii!”".

Slimnic/Stolzenburg

Nici la Slimnic n-am avut mai mult noroc de biserică (urmând tiparul general al excursiei, aceasta era închisă), însă o femeie din sat ne-a îndrumat spre cetate. Aşa că am pornit “urcuşul” pe o uliţă situată în imediata vecinătate a clădirii cu pricina. După nici măcar un minut, pe pe la jumătatea drumului am început să auzim, într-o tonalitate crescândă, ritmul unor muzici ţopârlăneşti (ceea ce înţeleg eu din combinaţia de manele şi populară, o pseudo-lăutărească în vogă pe la sate). Agresaţi auditiv, am privit în sus, spre cetate şi nu mică ne-a fost mirare să constatăm că zgomotele cu pricina veneau de una din maşinile parcate la intrarea în aceasta. Din fericire, nu făceau grătar, aşa cum ne speriasem la început, însă nici nu ne-am prea bucurat să-i vedem în astfel de circumstanţe.

Încă de la intrare, am fost întâmpinaţi de două afişe: unul cu taxa de “vizitare”, altul cu avertismentul că accesul se face pe propria răspundere. Am plătit (evident, fără a primi vreun bon), am intrat în curtea interioară şi am încercat să-l convingem pe îngrijitor (unul dintre petrecăreţi) să ne spună câte ceva despre locul în care ne aflăm. S-a eschivat foarte sec şi ne-a trântit o foaie printată, apoi ne-a pus în vedere să nu tragem clopotele dacă urcăm în turn şi dus a fost a ţopârlăniile lui.

Impresia generală pe care cetatea Slimnicului mi-a lăsat-o, a fost una de bătaie de joc atât din partea instituţiile care ar trebui s-o protejeze, cât şi din partea îngrijitorului care nu s-a sfiit să-şi înfigă parabolica în turnul clopotniţei sau să împrovizeze un ţarc pentru găini în partea din dreapta cetăţii. Ca să nu mai vorbesc de muzica aia ce duduia în sânul cetăţii de parcă ar fi fost vorba despre bufetul din centrul satului, nicidecum despre sute de ani de istorie.

Cu experienţa de la Slimnic mi-a trecut ca prin farmec cheful de a mai vedea fortificate. Înainte de a ne întoarce acasă, am făcut o ultimă oprire în Sibiu - care mi s-a părut nedrept de aranjat, cochet şi prosper. Evident, mă bucur că arată astfel (în 2003 nu era nici pe departe la fel de îmbietor), însă mă întristează că soarta lui nu va fi împărtăşită de multe din locurile prin care am umblat până acum.

În 2010 îmi doream foarte mult să ajung pe la ceva biserici fortificate, însă în a doua parte a anului nici măcar n-am mai reuşit să trec dincolo de linia Carpaţilor. Pe la începutul lui 2011, într-un cadru mai amplu (de ziua Anei, după câteva beri şi o o dezbatere pe tema “Şaorma la români” ), s-a adus din nou în discuţie subiectul “Fortificate”. Pe la sfârşitul lui martie aveam deja un semi-plan şi un grup (Ana B,  Ana C, Ciobanul Şofer şi Delta), astfel că în ultima zi din aprilie am plecat la drum.

Sâmbătă dimineaţă am pornit spre Sighişoara via Târgovişte-Bran-Poiana Mărului-Hoghiz.
Prima oprire am făcut-o în localitatea Nămăeşti, unde se află o mănăstire săpată în stâncă. Deoarece nu are nicio legătură cu fortificaţiile săseşti, voi sări peste acest obiectiv ad-hoc şi voi merge mai departe spre Zărneşti, apoi pe DN73A până la Şercaia, după care ne vom continua periplul printre puzderia de gropi de pe DJ 1J, spre Hoghiz. Această ultimă bucată de drum este într-adevăr foarte proastă, după cum o dovedesc şi pancartele expuse de-a lungul satului Fântâna, ai cărei locuitori par să aibă spirit poetic.

Rupea/Reps

Ieşim de pe drumul judeţean şi intrăm pe E60 cu destinaţia Rupea. Ajungem la cetate unde avem parte de prima surpriză: este în renovare. Într-adevăr, în jur sunt câteva utilaje, vreo doi muncitori, o budă ecologică… Până la urmă, ca să nu zicem că n-am văzut şi noi cetatea, facem un tur al acesteia pe la exterior.

Viscri/Deutschweisskirch

De la Rupea am plecat spre Viscri pentru a vedea prima biserică fortificată din itinerariu. Din fericire, drumul spre sat nu este la fel de anevoios precum cel spre Hoghiz iar cei şapte km de şosea şerpuită printre mici coline unde rar întâlneşti o altă maşină, oferă un  peisajul primăvăratic încântător.
Intrarea în sat oferă un contrast izbitor cu imprejurimile idilice ale localităţii: uliţe neasfaltate, case neîngrijite, copii prost îmbrăcaţi, câteva tarabe cu obiecte vestimentară de provenienţă locală (după cum am observat, împletiturile, broderiile, cusăturile sunt realizate de femeile – ţigănci – care le vând).
În centru, însă, casele sunt mai bine întreţinute, găinile se plimbă în voie şi, pe deasupra,  există apă curentă, după cum o demonstrează adăpătoarea pentru animele formată din două trunchiuri de copaci cioplite, dotate cu câte o ţeavă prin care curge o apă rece ca gheaţa.

Biserica am găsit-o deschisă, cu un motan alb, tolănit la soare, întâmpinându-ne după poarta masivă.

Saschiz/Keisd

Aici trebuia să împuşcăm doi iepuri dintr-o lovitură – biserica fortificată şi cetatea - însă am avut din nou parte de o surpriză. De la punctul de informare aflat chiar lângă biserică, aflăm că şi aceasta este în renovare, dar cetatea este “deschisă”. Aşadar pornim într-acolo cu bucuria că măcar vom pune “văzut” în dreptul unui al doilea obiectiv, până la sfârşitul zilei.

Impropriu spus bucurie, pentru că nu m-am bucurat să văd zidurile năpădite de iarbă, turnurile prăbuşite şi peste şase sute de ani de istorie făcuţi una cu pământul de o gândire strategică bolnavă (în timpul celui de-al doilea război mondial, din zidurile cetăţii au fost scoase cărămizi pentru a servi necesităţilor de moment).

Înainte de a continua drumul spre Sighişoara – ultimul pe ziua respectivă – am mai făcut un scurt popas la Hanul cetăţii, pentru a beneficia de o prânzo-cină bună şi ieftină, cu vedere la cetate.