În ton cu anotimpul, cu obsesiile muzicale curente, proaspăt regăsite, și cu povestea piratului Radio Caroline, frumos abordată în The Boat that Rocked, o melodie numai bună de fredonat seara, înainte de culcare – Procol Harum’s A Whiter Shade Of Pale:

Acum să mai îndrăznească cineva să spună că nu mă uit la filme…

Nu ştiu cum vine asta, dar de câte ori alerg împotriva curentului, de tot atâtea ori nu reuşesc să-mi întâlnesc adversarul şi să-mi înfig mâinile în beregata sa. Ca un făcut doi magneţi de acelaşi semn, cum dăm să ne apropiem unul de celălalt, cum ne îndepărtăm. Acum, eu înţeleg că între noi este o mai veche râcă ce ne râcâie pe suflet, dar să evităm o confruntare făţişă, fără făţărnicie, este o copilărie.

Să mai spună cineva că nu este greu să fii tot timpul contra timp.

Pentru câteva secunde m-am imaginat plimbându-mă prin  Grădina de ciment a lui Ian McEwan… Cum ştiam ce sădiseră în ea, nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă nu cumva mai erau şi alţii. Mai ales că pe suprafaţa sa fiebinte, de un gri aproape murdar, se adânceau din loc în loc cratere, ca nişte minuscule fante de aerisire într-un organism pluricelular gigantic. Dacă atunci aş fi avut curajul să mă aplec asupra lor, aş fi putut auzi un foşnet slab, pe care invariabil l-aş fi asociat cu viaţa.

Poate că m-aş fi înşelat. De aceea mă felicit uneori pentru a nu fi avut curajul de a întreprinde ceva înfiorător de banal: consecinţa acestei acţiuni ar fi într-atât de previzibilă încât se poate confunda cu oricare dintre alternativele existente. Şi, culmea, orice ai alege, rezultatul este acelaşi: poţi ascunde un cadavru îngopându-l sub ciment, însă nu-i poţi tăinui existenţa anterioară.

Privesc lumina blândă pe care razele soarelui o strecoară prin pânza portocalie. Iar astăzi îmi pare cea mai strălucitoare şi mai caldă din cate mi-a fost dat să admir până acum; într-atât de luminoasă şi arzătoare încât aş putea spune, fără a exagera, că acum învăţ să văd, privind prin sticlă polarizată.

Nicicând oameni şi evenimente din afara prezentului meu imediat nu mi-au părut la fel de ireali ca astăzi. “Copilărie”, “acum un an”, ba chiar şi “ieri” sunt doar alte noţiuni abstracte aflate la secole distanţă de lumina diafană din perdea. Nici “mâine” nu-mi pare mai apropiat, deşi am constatat că, pe măsură ce trece, timpul se comprimă, ca şi cum toţi anii pe care i-a adunat până acum nu ar mai încăpea în el însuşi. Întocmai ca un om cu prea multe amintiri – un sistem defect ce nu poate fi formatat.

If life is a dream be afraid to wake up because you would wish to sleep again.

Sau cum mi-am amintit de “timpurile dinaintea luminii” concentrate în jurul unui “nucleu polar” cu o mare concentraţie de gaz “animatronic” din care s-a format “Seti”, cel va delimita o noua “arie galactică”.

Ascultam primul album, apoi pe ultimul şi între ele parea să se deschidă o prăpastie, deşi bucuria trăirilor stârnite de oricare dintre piese avea aceeaşi intensitate. Mi-am dat semă că este ca atunci când te afli pe un versant, savurând peisajul sălbatic sau fugărind norii; dar, de fapt, îţi doreşti să fii în partea opusă. Nu, nu vrei sa fii dincolo pentru că nu-ţi place ceea ce faci aici, ba dimpotrivă: atât de atractive sunt sentimentele pe care ţi le inspiră acest loc încât nu te poţi abţine să te întrebi dacă în alta parte ar fi la fel. Iar Covenant Kovenant este ca un munte: înainte de a începe să-l urci, priveşti de la poalele sale, unde ai campat peste noapte, spre vârful învăluit de ceaţa capricioasă a primăverii. Îţi faci curaj şi porneşti la drum, încărcat cu provizii afective pentru mai multe zile, pe un traseu ale cărui marcaje nu sunt colorate unitar.
Citește continuarea »