- De ce a trebuit să stingi acea micuță lumină? Tocmai acea fărâmă de speranță hrănită cu rădăcini aspre pe care cu greu am regăsit-o și am ținut-o adânc ascunsă în mine? Pentru a-mi oferi imaginea iluzorie a miracolului după care tânjeam? Pentru a te iubi la rândul meu? Sau pentru a-ți satisface un capriciu? De ce ai insistat, femeie nebună; tu, cu sentimetele tale prostești?  o mai întrebă o dată înainte de a-și relua plimbarea circulară, ca pentru a măsura perimetrul camerei.
- Ți-am spus ce simt pentru ca tu să știi cu ce unitate să-mi măsori cruzimea. Confesiunile nu le-am făcut cu scopul de a te obliga la ceva anume. Cu atât mai puțin la reciprocitate.
- Eu sunt vinovat, așadar, că am căzut în capcana lângă care pândeai cu aparentă nevinovăție?
- Nu tu, ci eu… eu care m-am înșelat în privința prăzii, îi răspunse ea cu același zâmbet senin – mult prea familiar lui – care ar fi putut însemna orice.

*****************

De cealaltă parte a străzii, paşii elegant executaţi de o siluetă feminină şi-au întrerupt parcursul urmărit. Rolul lor se sfârşeşte într-o fundătură vizuală, insurmontabil obstacol în calea forţei motrice. O cursă a nopţii în care victima şi agresorul îşi evaluează reciproc particularităţile fiorilor ce le străbat şira spinării. Un cerc de foc în care, dacă s-ar afla în acelaşi timp, ei ar putea să se privească pentru totdeauna în ochi, măsurându-şi temerile. Decorul, însă, urmează o logică diferită: două şiruri de case dispuse simetric faţă de o linie imaginară, două rânduri de felinare ce-şi îndreaptă în mod nefiresc căldura bolnăvicioasă asupra acoperişurilor şi două umbre, pe două trotuare opuse. Iar la mijloc o apă neagră, de nepătruns, ca un râu ce a încetat să mai mişte.

Nebunul hotărât să-şi înfrunte propria cruzime, zdrobindu-şi capul de un stâlp de iluminat, i se înfăţişează drept grotesca transpunere în scenă a ultimelor căutări – o sumă de vise năruite ce se reclădesc pe un nou fundament, abandonul. Ochii îi urmăresc cu aviditate ritmul autodestructiv, căutând să-i înregistreze orice ezitare care i-ar fi permis să intervină. Fără succes: de acum nu îi va mai pune la îndoială curajul de a-și contempla propriul vid.

Securea își dovedește inutilitatea în fața bărbatului ce se ridică, scuturându-se de praf. De astă dată, el este cel care a învins.

*****************

Nu primesc niciun răspuns. Deschid cu prudență ușa, pregătindu-mă să o găsesc pe Xeea dincolo de ea, ca și cum m-ar fi așteptat. Dezordinea din cameră îmi confirmă, însă, bănuiala că a plecat, poate pentru totdeauna. Mă strecor printre mobilele goale până în fața ușii de la cămară. Gândul intruziunii în intimitatea ei mă ține pe loc.

Sunt o ipocrită: de fapt, mă tem că ar fi putut lua cu ea și borcanele, cu toate amintirile prețioase închise în ele. Sau, și mai rău, că le-ar fi putut distruge înainte de a pleca – garanție că nu va mai avea la ce să se întoarcă. La naiba, precedentul a fost creat când am furat biletul acela. Da, furt!

Sunt o răufăcătoare: am furat o amintire a unei persoane dragi, pentru care, deși simt o infinită afecțiune, simt că nu aș putea face nimic. Mă urăște și se urăște. Da, Xeea se uită la mine și știe cât de slabă este, cu voința frântă, cu visele aberante pe care le țese în jurul unei realități distorsionate. Xeea se uită la mine și mă invidiază pentru tot ceea ce nu este… încă: eu.

Borcanele sunt la locul lor, neatinse. Ridic la nimereală de pe raft unul datat 15.01.2007 și-l las să cadă. Repet cele două gesturi până ce podeaua se umple de cioburi. Deja nu-mi mai pasă de datele înscrise pe ele, importante sunt amintirile, eliberate din ambalajul lor fragil de sticlă, precum perlele din scoici.

* Dezambiguizare:
V. Twisted: echoes; IV. Twisted: doors; III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

- De-acum s-a sfârşit, îi spuse el evitând s-o privească în ochii pe care şi-i imagina deja trişti şi lipsiţi de strălucire. „N-a  fost greu deloc!”, se gândea, în timp ce-i desfăcea funiile din jurul încheieturilor.
„Desigur”, îi răspunse, şăgalnică, privirea ei.
„Desigur că nu a înţeles nimic”, îşi continuă el firul gândurilor, cu ochii fixaţi pe peretele din faţa lui. „…Altfel ar spune ceva… sau ar face orice altceva! Vinovata… ea este!”, îşi îndreptă, în tăcere, degetul acuzator.

Plecarea ei subită l-a trezit la realitate: în urma sa nu a rămas decât un vag parfum ce poartă şi acum sunetul ultimelor cuvinte: „Cu toţii om fi fost… cândva”.

***************************************

Ştiu că Xeea a părăsit camera, după sunetul tot mai slab pe care-l scot tălpile ei în contact cu parchetul neglijent lustruit. În urma sa, doar tăcerea mai poate umple golul sonor creat de vârtejul cuvintelor noastre.
Mă gândesc că poate aşa arată moartea, iar teama se răsfrânge asupră-mi tocmai din muţenia vocii mele interioare. Cu toate simţurile la pândă, încerc să-i aud vibraţiile pătrunzându-mi adânc în minte. Este inutil căci, deşi ea  îmi vorbeşte, sunetul vocii îmi va rămâne pe vecie necunoscut – un mim ce-şi trăieşte propriul rol. Pentru prima dată, stau faţă în faţă cu ea, privind un punct imaterial din însăşi fiinţa mea. Sunt conştientă de puterea pe care o exercită asupra mea prin rolul de mim invizibil pe care îl joacă. Tocmai de aceea îndrăznesc s-o înfrunt, asemuindu-i o imagine inventată de mine: un nimb de linişte proiectat pe un perete umed.

La întâmplare, îmi las corpul să alunece într-un fotoliu, privindu-mi cu satisfacţie palmele bandajate: scena victimei dintr-un film doar pe jumătate mut pare să corespundă, în sfârşit, exigenţelor oricărui regizor. Îmi savurez astfel efemera libertate, obţinută la un preţ de nimic: rănile perfect vindecabile făcute de câteva cioburi ce ţineau închis în ele un bilet…
Extrag cu oarecare greutate peticul de hârtie din buzunarul rochiei. Îi privesc unul dintre colţuri, pătat de sânge şi rupt; îl apuc între degete şi trag de el, dezvelind trei rânduri de litere albastre*:

Am luat securea şi am pornit în căutarea lui….

*Dacă propria ta nefericire a fost prețul plătit pentru a însufleți visele din acest trup, atunci eu nu am trăit vreodată


* Dezambiguizare:
IV Twisted: doors; III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

O studia în timp ce-şi îmbrăca haina. Ca niciodată, mişcările ei erau nesigure, chiar neindemanatice: cu degetele tremurânde, îşi încheiase nasturii greşit. A observat şi ea, râzând. Apoi a deschis uşa. Pentru o fracţiune de secundă, a mai privit o dată înapoi, înspre bărbatul nehotărât care aştepta în pragul uşii. Apoi şi-a reluat mersul de felină în sunetul sec al lemnului atingându-se de lemn.

De cealaltă parte a uşii, se comemora sărutul ritualic de despărţire. Renunţase la el; râsul ei puţin forţat a trădat o neasteptată lipsă de autocontrol.

***************************************

Când m-au adus aici, mi-au spus că, dacă voi dori să părăsesc această lume, pot deschide uşa verde… şi, de asemenea, pot dispune dupa propria-mi vrere de lucrurile din cameră: o perna imensă, de culoare portocalie, o ceaşcă goală, un cronometru şi o carte cu paginile albe.

O dată uşa închisă în urma lor, nu-mi rămâne decât să mă întind confortabil pe patul improvizat, măsurând timpul pe care-l petrec în compania romanului meu imaginar. Ating cu mâinile paginile pe care nici unul dintre cuvintele acestei lumi nu le-au putut murdări vreodată. Le simt goliciunea, iar mirosul pe care-l emanană are efectul narcoticelor…

Încet de tot, îmi las pleopele să mi se apropie, doar pentru a le despărţi la fel de lent… şi înca o dată. Pe masură ce repet exerciţiul de mai multe ori, văd tot mai limpede imaginea unui om închis într-un burete. Oricât de mult s-ar strădui să cuprindă cu privirea, totul în jurul său se face tot mai mic, revenind, însă, la forma sa iniţială imediat ce închide ochii. Cu un gest al capului, dau sa îl alung pe om, cu tot cu nepuţinta sa. Îmi este imposibil. Stiu deja că el va rămane acolo aşteptând…
Nu mai am puterea de a privi timpul scurs în prezenţa acestui om. “El nu este real”, îmi spun pentru a mă linişti, însă vocea mea are o rezonanţă falsă în camera mea cu pereţi spongioşi. Trebuie să accept că şi el este închis aici - o imagine cu care m-au condamnat să trăiesc.

Realitatea îmi taie respiraţia. Ochii îmi caută cu disperare ieşirea, însă pereţii încep să se strânga în jurul meu. Apăsarea  lor mă goleşte de orice conţinut… rămân un vid. .. cu privirile fixate asupra uşii verzi.

Uşa! Doar ea mă poate salva acum. Spre ea mă îndrept. O deschid cu speranţă… O deschid cu teamă… O deschid cu ultimele puteri… Un suflu de moarte mă izbeşte în faţă. Urlu şi privesc în jur: camera a revenit la dimensiunile ei normale.

Inspir… expir… Repetând la nesfârşit. În zadar. Nu pot scapa de noul eu. Mă pipăi, mă privesc, mă miros, mă ascult… Am supravieţuit, deşi port în mine moartea unui om închis într-un burete.

* Dezambiguizare: III. Twisted: hands; II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

Lumina se proiecta direct pe chipul ei, făcând-o să semene într-un mod izbitor cu un animal sălbatic… Până şi ochii îi căpătaseră o stralucire nefirească, având fiecare câte o mică flacară închisă în pupilele dilatate.
Însă el nu mai putea vedea toate aceste mici detalii ce păreau să prevestească ceva. De multă vreme, privirile lui erau acaparate de gesturile pe care ea le facea în timp ce-i vorbea… încheieturile fine ale mâinilor ei unduindu-se într-un dans necunoscut, umbra degetelor lungi şi subtiri, proiectându-se pe perete, transparenţa pielii prin care îi intuia sângele curgând năvalnic… Privea ca hipnotizat jocul acestor mâini fragile, întrebându-se cum de nu se rupeau sub povara ceştii de ceai, cum ligamentele conturate sub pielea perfect întinsă puteau susţine o povară atât de mare… O privea cu toata atenţia de care era capabil, însă nimic din toata fiinţa ei nu ajungea până la el; ea însăşi se confunda cu imaginea proriilor mâini.

Teribilele eforturi de memorie rămâneau neputincioase în faţa acestei imagini. Îi era imposibil să-şi amintească inflexiunile vocii, culoarea părului, forma trupului sau orice alt detaliu al ei care ar fi putut face diferenţa – atunci când ar fi trecut unul pe lângă celălalt – dintre doi străini şi ei.  Singure, mâinile ei aveau această putere de a învia sau de a ucide şi, totodată, determinarea de a o folosi. Siguranţa mişcărilor îi trăda secretul; acum ştia şi el…
Revelaţia propriei obsesii îi apăru monstroasă: două mâini nespus de frumoase ce se unduiesc în aer, aceleaşi două mâini ce se transformă în mii de tentacule lungi, robuste, gata oricând să-l cuprindă pentru totdeauna. Subit, aerul pe care îl inspirase până acum îi devenise insuficient: vidul pe care abia învaţa să-l recunoască era sufocant.

Mâinile ei continuau să se mişte ritmic, desenând în aerul rarefiat scene şi imagini necunoscute. Se vedea urcat pe o piatră, la o înalţime ameţitoare, privind drept înainte, spre cerul de foc ce se prefigura deasupra ierbii pâjolite. Era doar el, singur. Singurul. Cel care s-a golit de el însuşi pentru a se umple cu libertate. Cel care nu s-a temut sa înfrunte lumea pentru a se confunda cu ea. Cel care a îndraznit şi a pierdut… Caderea sa… mâinile ei încercând să-l prindă…

Tăcut, s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se către cămară. Uimirea nici nu apucase să se instaleze în dansul mâinilor ei, când a simţit pentru prima dată atingerea funiei aspre. Nu s-a împotrivit; ştia că altfel nu se poate.

******************

M-am aplecat asupra borcanului desprins în zeci de cioburi diforme. Cu mâinile încă tremurându-mi sub tulburarea proaspetei desoperiri, am început să le sortez pe categorii: cele mai mari în dreapta, cele mijlocii în stânga, iar cele mai mici, în poalele rochiei. Simţeam inutilitatea gestului meu văzut din exterior, însă nu-mi păsa… nici cât picăturile roşii ce colorau la răstimpuri,  după o schemă inaccesibilă ochiului uman, cioburile ce mi se plimbau printre degete.
Pe masură ce grămada de sticlă spartă se împarţea în trei grămezi mai mici, am putut distinge tot mai bine forma şi textura unei bucăţi de hârtie, împăturită de mai multe ori. Răbdătoare, am aşteptat să îndepărtez toate cioburile ce o acopereau pentru a mă asigura că este acolo. Asemeni unui orb mi-am plimbat degetele pe suprafaţa ei lucioasă, încercând să aflu mesajul de dincolo de ea, să smulg cuvintele ascunse în spatele unor rânduri nevăzute.

Un zgomot brusc m-a facut să tresar:
- Lasă-le acolo pentru că nu încurcă pe nimeni, îmi spuse ea cercetându-mă cu atenţie.
Nu cred că a văzut, îmi spun în timp ce încerc să ascund biletul în buzunarul rochiei. Însă gestul meu nu i-a scăpat:
- Nu încerca să te ascunzi, se vede… Cu mâinile tale murdare de sânge, este evident că te-ai taiat.
- Orgoliu de prisos, spuse ca pentru ea, în timp ce mă trage de mână spre dulapul de prim ajutor.

******************

Este prima noastră plimbare împreună, prin parcul acoperit cu verdeaţă. Florile pe care călcăm fără să ne pese au forma unor elice violet, însă cu palele neascuţite. Tot pentru prima dată, mă priveşte în ochi, fără a-şi putea disimula surpriza de a mă fi descoperit. Pare destul de mulţumit de el şi de  intuiţia sa. Mă întorc uşor, pentru a nu-mi citi gândurile şi a nu le afla pe ale lui. Între timp, îi simt privirile analizându-mi fiecare segment al corpului, ca şi cum ar fi vrut să-mi creeze o proiecţie fidelă în memorie.

- O femeie decentă îşi fereşte rănile de orice privire, îl aud spunându-mi în timp ce-mi prinde încheieturile mâinilor şi mă obligă să le privesc: urme vinete lăsate de strânsoarea funiei. Ai putea să porţi mănuşi, îmi sugerează el cu nonşalanţă în timp ce-mi lasă mâinile să-mi alunece pe lânga corp pentru a-şi aprinde o ţigară.
- Îmi este imposibil sa fiu o “femeie decentă” cu tine; este prea cald pentru asta, îi răspund în timp ce mâinile mele îi frământă gâtul…

* Dezambiguizare: II. Twisted: shadows; I. Twisted: dreams

O umbră alungită pe asfalt, ce se îndepărtează cu repeziciune… Îi iau urma fără să mă simtă şi ne continuăm drumul în acelaşi ritm, ca doi complici. După o vreme, om şi umbră deopotrivă, mă opresc. Ca în oglindă, ea îmi imită mişcarea. Mă priveşte fără a-mi da răgazul de a mă ascunde. La rândul meu, o privesc şi ştiu că este a mea. O recunosc. Mă recunosc.
Pe masură ce înţeleg şi accept, simţurile mi se ascut. Astfel, mâna străină ce mi se încleştează cu putere în păr, devine parte din mine – o prelungire nefirească a propriei umbre. Forţa ei mă obligă să privesc în sus, în timp ce văd cum  umbra mea, stingheră de-acum, se îndepartează cu repeziciune. Vreau să o urmez, însă mâna mă trage cu brutalitate înapoi. Încerc să mă întorc şi să descopăr ce mă ţine în loc. E prea târziu: faţa mea, pe jumătate întoarsă spre stânga, se izbeşte cu o viteză năucitoare de un stâlp.

Un zgomot de cioburi se răsfrânge în sinea mea, imprimându-mi-se adânc în memorie ca un cantec obsesiv perpetuat de-a lungul a mii de ani de rătăciri. Vreau să strig după ajutor, să urlu pentru a acoperi acest vacarm ce mă chinuie, să plâng pentru a-mi spăla sângele de pe faţă, să mă smulg din ghearele nimicitoare, să fug de loviturile ce vor urma, să mă eliberez. Toată voinţa mea nu este suficientă pentru a anima un trup inert. Instinctul de conservare nu mai are substanţă pentru spiritele închise în cutii.
Următoarea lovitură îmi întrerupe şirul gândurilor. Doare. Resimt durerea cu toată fiinţa mea, chiar dacă la nivelul epidermei senzaţiile sunt nule.
Mâna se încleştează în părul meu, mă culege de la pământ şi mă izbeşte cu aceeaşi bestialitate de acelaşi stâlp…sau de altul, mi-e indiferent. Doare. Sunt prins într-un vârtej din care nu pot ieşi doar înotând.
Sunetul oaselor spărgându-se de beton mi-a devenit atât de familiar încât am pierdut numărătoarea loviturilor.

Simt cum mâna îşi diminuează strânsoarea. Alunec pe asfalt, încercând să-i prind privirea celui care a făcut asta. Dar ochii îmi sunt atât de umflaţi încât pleoapele stau strâns lipite una de cealaltă. Oare mai sunt acolo?
Cu mâinile îmi pipăi faţa ca să mă conving de prezenţa pleoapelor şi a ochilor. Degetele intră în contact cu o substanţă umedă. Acum văd că e doar apă…

Cu greu îmi înving lacrimile în timp ce-mi culeg umbra de pe asfalt. O alta o va înlocui…

**************************************

Abia acum ştie că trebuie să abandoneze toate gândurile care i-au întunecat judecata şi să-l recunoască.
Securea îi alunecă printre degete în timp ce imaginea i se prelinge pe ziduri, cu umbra unui prădător pe urmele sale.

* Dezambiguizare: I. Twisted: dreams