Gânduri de protest

Sâmbătă dimineață, am plecat cu teamă spre Buzău. Părinții mei au votat PSD. Și nu doar o dată. De fiecare dată. În casa lor, când leoaica reușește să prindă antilopa, canalul Animal Planet este înlocuit automat cu Antena 3. Iar de multe ori, înlocuit rămâne.
Mi-era teamă de eventualele dicursuri pro-PSD la care aș fi putut asista în timpul meselor „de familie”, de argumentele șubrede cu care părinții mei ar fi încercat să desființeze protestele și să ia apărarea OUG 13/2017. Deși, în sinea mea, speram la o trezire, la o deșteptare de ultim ceas și la o plimbare împreună până în piața Dacia, unde câteva sute de buzoieni strigau „PSD, ciuma roșie”, „hoții, hoții” și alte „cântece” îndrăgite din folclorul protestatar. Știam că speranța mea este absurdă și totuși aveam nevoie de ea, aveam nevoie să cred că oamenii care m-au crescut și m-au educat să fiu un om cinstit și corect nu iau apărearea unor hoți.

Când ne-am văzut, după obișnuitele puneri în temă (ce-ați mai făcut, pe unde v-ați mai plimbat, cum merge cu munca?) tata m-a întrebat: „ai fost să strigi și tu în piață?”. A spus-o pe un ton neutru, ca și cum o astfel de întrebare decurgea firesc din toate celalalte. I-am răspuns că da, curioasă de reacția lui, dar tata a schimbat subiectul. Într-un fel, i-am mulțumit pentru asta. Înseamnă că în sfârșit a înțeles că poți respecta părerea altcuiva chiar și dacă nu ești de acord cu aceasta.
Acasă, mama m-a întrebat același lucru, îngrijorată că lumea din piață a fost plătită de Soros să se afle acolo și că fiica ei ar fi putut fi manipulată astfel. A încheiat spunând că ea nu ar ieși în stradă pentru nimic în lume. N-am înțeles dacă a făcut-o ca să se justifice și nici n-am insistat să aflu. Nu m-am dus acolo să propovăduiesc sănătatea demonstrațiilor, ci să petrecem, pe cât posibil, câteva ore împreună. Fiecare face după cui îi dictează conștiința. În cazul părinților mei, am fost un pic îndurerată pentru că, ajunși foarte aproape de ceasul al doisprezelea, mă așteptam să privească PSD-ul și dintr-o altă perspectivă. I-am apreciat că n-au insistat pe subiect, că au înțeles că, în cea mai mare parte a timpului, trăim în lumi diferite.

Totuși, am avut ocazia să dau ochii și cu propria-mi teamă: una dintre rudele mele, PSD-istă înfocată. De cum m-a văzut, primul lucru pe care a vrut să-l știe despre mine a fost dacă m-am dus în piață sau nu. Răspunsul pozitiv a dezlănțuit o reacție similară celei manifestată de cei aproximativ 100 de oameni adunați cu o zi mai târziu, duminica, în fața Palatului Cotroceni. Aceeași ură îndreptată împotriva lui Iohannis, împotriva tehnocraților și a liberalilor, „hoții care au tăiat salariile și pensiile, au vândut pădurile, au înșelat oamenii în dosarele de retrocedări etc.”, împotriva patronilor de firme, îmbogățiți pe spinarea angajaților. Și aceeași adorație neștirbită pentru partidul roșu, care îi ajută pe nevoiași, mărește pensiile, alocațiile, „lu’ mamă-ta îi cresc acum salariul”, de parcă sumele acelea de bani care li se vor acorda tuturor urgisiților sorții ar veni din buzunarul personal al vreunui politician și nu tot de la cei care muncesc pe brânci, pe trânci, să câștige o pâine.

M-a întristat întâlnirea cu această rudă, furia cu care vorbea despre colegii mei de piață, despre părinții „inconștienți” care ies cu copiii în stradă, despre toți cei care îndrăznesc să creadă într-o cauză diferită de a ei.

*

La proteste, unul dintre lucrurile pe care le fac, în afară de a fi atentă la cei din jurul meu, la atitudinea lor, la schimbările subtile de atmosferă, este să citesc mesajele scrise pe pancarte. Multe sunt haioase și inteligente, dovedind celor care mai aveau dubii în privința asta, că în stradă au ieșit oameni de soi buni, români adevărați, capabili să facă haz de necaz.

 

Însă am văzut câteva mesaje, atât în București cât și în țară, care mi-au displăcut profund:

Cele cu mesaje vulgare și înjurături. Pentru că intră în contradicție cu caracterul non-violent al protestului. Să jignești (ex.: să-i spui cuiva că este prost fără să ai dovezi), să ameninți că „i-o dai” pe la mustață sau să înjuri înseamnă că folosești un limbaj violent.

Cele cu Dragnea scriitor. Oameni buni, deja avem o târlă de „scriitori” proști (pușcăriași sau în libertate) , nu mai avem nevoie de încă unu. A, o să ziceți, poate că Dragnea o să se dovedească un scriitor bun. Chiar și așa, ați vrea să mai auziți vreodată de el după ce va fi ajuns acolo unde îi este locul, adică după gratii? Eu sper că nu. Astfel de „personaje” nu merită să ne amintim de ele decât pentru a le da drept exemplu negativ. Cum bine scria pe o pancartă: „Make Dragnea nobody again”.

Cele cu cafeaua dinainte de futut. Ce au făcut dragii noștri guvernanți în seara lui 31 ianuarie 2017 se numește viol. Violul dreptății, al cinstei, al încrederii în cei care ne conduc. O agresiune la care sutele de mii de oameni ieșiți în stradă nu au consimțit. Oare ce victimă i-ar reproșa agresorului care i-a distrus viața că nu a vrăjit-o nițel înainte? A, dar stați, nu a promis PSD-ul că de la 1 februarie le dau pensionarilor și salariaților câte o cafea în plus pe lună?

Efectul p(i)sionic: am pozat mulțimea din piață, dar a ieșit motanul Vasiliq

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php