Lisabona, Sintra și alte culori

Sau ce sper să-mi amintesc peste ani din mini-vacanța de trei zile pe care am făcut-o cu Ana în Portugalia, vizitând Lisabona și Sintra.

Dacă îmi semeni cât de cât, adică nu-ți place aglomerația și nici căldura excesivă, februarie este luna perfectă pentru a vizita Lisabona. Într-adevăr, nu poți face baie în mare (nu că în Lisabona ar fi mare, deși estuarul fluviului Tejo este suficient de larg cât să semene cu una), nici măcar bună de plajă nu este vremea, dar nici nu te calci pe picioare cu toată hoarda de turiști, cum se întâmplă în lunile toride, de vară. Vremea este în general plăcută, noi am prins doar o jumătate de zi de ploaie, în restul timpului am avut soare și aproximativ 15 grade C la prânz. Unde mai pui că am găsit magnolii, trandafiri, camelii japoneze și tot felul de năzbânii de plante (încă) înflorite.

La tot pasul întâlnești clădiri decorate cu plăci din faianță colorată, pe care sunt trasate motive vegetale, geometrice sau antropomorfice.

Din Castelul São Jorge nu au mai rămas decât zidurile, câteva scări năpădite de vegetație și măslinii vechi, cu goluri în trunchiurile lor muncite de vreme. Pe vreme ploioasă, grădinile par părăsite și triste oricât de mulți turiști le-ar călca, oricât de multe blitzuri le-ar lumina. Din fericire, locul oferă o perspectivă extinsă asupra Lisabonei, astfel că merită urcușul pe străduțele înclinate, acoperite cu piatră gălbuie, alunecoasă, pentru a ajunge până la numeroasele puncte de belvedere. Deși eu zic că ar fi meritat oricum.

 

Mănăstirea Jeronimo din cartierul Belem are peste 5 secole de istorie și reprezintă stilul gotic manuelin de origine portugheză. Mi-au plăcut coridoarele lungi, acoperite, care se deschideau într-o curte pătrată, cu un petic de iarbă și o fântână în mijloc. Fiecare element decorativ – arcadă, statuetă, pilastru, nișă, gargui – dovedește o finețe a execuției vecină cu perfecțiunea.

În Belem, foarte aproape de Turn, se află un împinge tava unde ai toate șansele să joci în „Păsările” varianta Flămânzitchcock. Am văzut un pescăruș furând (de la o masă în jurul căreia stăteau oameni) bonul fiscal și zburând cu el în cioc. Câteva minute mai târziu, profitând că plecasem la toaletă, un porumbel a vrut să mi se repeadă la resturile de somon din farfurie și mi-a vărsat paharul de vin. Deci vă întâlniți acolo cu pescărușii ANAF și porumbeii de moravuri. Dar mâncarea a fost neașteptat de bună.

Oceanariul este un alt loc care merită văzut. Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut acvariul central, în care se înoată mii de pești – pisici-de-mare, câteva specii de rechin, bancuri de macrou, plus numeroase specii pe care nu știu cum le cheamă. Următoarele pe lista mea sunt acvariile cu meduze și corali fosforescenți, cele cu pești-dragon și, bineînțeles, piscinele în care înoată pinguinii Magellan.

Contrar așteptărilor, Vinho Verde nu este un vin de culoarea smaraldului, nici măcar de un verde murdar, ci poate fi alb, roșu sau rosé, în funcție de soiul strugurilor din care este făcut. Deși în traducerea mot-a-mot înseamnă „vin verde”, se referă de fapt la un vin ușor, provenit din provincia Minho, care se consumă în scurt timp de la înbuteliere. De altfel, are o efervescență plăcută și un volum de alcool mai scăzut decât vinurile clasice. Cel mai bun pe care l-am băut până acum este Casal Garcia.

Dacă Portugalia ar avea Sinaia ei, aceea ar fi Sintra. Desigur, Sintra este situată la o altitudine mult mai mică (vreo 200 de metri), stilul arhitectural este diferit, dar cumva mi-a adus aminte de îndrăgita stațiune de pe Valea Prahovei. Multe parcuri, cărări șerpuind printre stejari, acacia și plante exotice, locuințe elegante care au aparținut aristocrației portugheze din secolul al XIX-lea.

În Sintra, cel mai spectaculos obiectiv mi s-a părut domeniul Regaleira. Plimbându-ne prin grădinile generoase, împânzite de arbori vechi și vegetație bogată, am întâlnit tot soiul de clădiri – fântâni, fântânele, bănci, statui, un conac, o capelă și diverse acareturi – construite într-o combinație armonioasă de stiluri: romantic, gotic și eclectic. Sub pământ, am descoperit alte nebunii: grote și tuneluri subterane legând între ele diferitele construcții de la suprafață, printre care și celebra Fântână Inițiatică.

Un alt „parc” la poarta căruia se plătește bilet este Pena. 200 de hectare de păduri, pante și arbori exotici aduși din diverse locuri la porunca regelui Fernando al II-lea. Pe acest domeniu se află un palat viu colorat, construit în stil romantic, cu o nebunie de turnuri crenelate, inspirate parcă din basme.

Regele Fernando al II-lea a fost un neamț mustăcios cu viziuni liberale și pasiuni artistice foarte diversificate: olărit, poezie, gravură. În 1838, la patru ani de la desființarea ordinelor religioase în Portugalia, a dispus începerea lucrărilor de reparare și reconstrucție a vechii mănăstiri Madona din Pena. Ulterior, construcției inițiale i-a fost adăugată o nouă aripă, ajungând astfel să capete aspectul actual și un binemeritat loc în Patrimoniul UNESCO.

După trei zile de plimbare, mi-am zis că Lisabona și Sintra ar putea fi nume de culori. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, este chiar necesar să se descopere culorile potrivite să le poarte numele. Pastelate, calde, blânde cu ochiul, dar nu musai și cu inima.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Tagged on: ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php