Voiam să scriu despre altceva, indefinit, legat cel mai probabil de vise şi iluzii. Despre ofiţerul neamţ care l-a împis pe Kirb de la etajul patru şi care, la rândul lui, a sfârşit în acelaşi fel, aruncat de la acelaşi etaj, pe acelaşi geam, ca să vadă şi el cum este un asftel de sfârşit. Apoi despre Felix - motan fercheş şi cu bănuţ la gât - care se plimba de unul singur, noaptea prin cimitire. Iar la final, despre raw-veganii, de altfel foarte apreciate vedete autohtone, care ne pregăteau la foc (automat) şniţele prăjite.

Altfel, aş fi făcut o poză cu fulgii albi alergând prin parc, cu geamul de la balcon ascuns complet sub zăpadă, cu ţurţurii de la streaşină, cu ceaţa ridicându-se alene în spatele blocurilor de unde în mod normal răsare soarele, cu vântul urlând flămând pe-afară, cu pisica picotind mulţumită la fereastră, cu mobila cea nouă, cu o cană de vin fiert în mână. Cu un foraibăr, o şaibă sau un vinclu, măcar.
Din păcate, sunt în locul nepotrivit. Momentul ar fi fost perfect…

Aşa că mă prefac că stau, măsurând cum trece timpul şi întrebându-mă dacă nu cumva ziua asta este mai mult neagră decât albă.

Uneori este suficient să te gandeşti intens la un lucru pentru ca el să se întample tocmai când te aştepţi mai puţin sau chiar în secunda următoare. Chiar şi atunci când gândeşti negativ despre acesta, ca de exemplu, că şansele ca el să aibă loc într-un anumit context sunt foarte mici.

Acest “uneori” s-a transfomat într-o zi de vineri. Era tocmai acea zi în care m-am trezit cu un mistuitor dor de munte cuibărit în coşul pieptului. Am sperat că îmi va ţine de cald, ca orice surogat în care se cuibăreşte confortabil frustrarea de a sta pe loc. Însă căldura sa ameninţa să sufoce orice părea să aibă viaţă: în poze, munţii nu sunt vii, vântul nu-ţi mângâie (sau biciuieşte, după cum meriţi) obrajii, soarele este mult prea pal pentru a te mai obliga să-ţi pleci privirea în faţa ameţitoarelor culmi.
Exact acestea îmi erau gândurile când am primit neaşteptata invitaţie de a mă alătura colegilor ce planuiau o tură în Ciucaş.

În culmea entuziasmului, duminică dimineaţă ne aflam în drum spre Cheia, cu intenţia clară de a ajunge pe vârf, lucru care nu a întârziat să se întâmple, în ciuda noroiului sau a zăpezii care a insistat să mureze câteva perechi de picioare.

Pe lânga liniştea şi încrederea că lucrurile bune apar la momentul potrivit, această ieşire mi-a amintit un aspect pe care am tot avut tendinţa de a-l ignora. Interacţiunile semi-formalizate, de tipul relaţiilor de serviciu, rămân de cele mai multe ori la acest nivel, fără a bănui măcar că ele pot ascunde pasiuni şi preferinţe comune. Că munca specifică socitetăţilor (post)industriale alienează indivizii, este deja o certitudine, un subiect recurent. Ceea ce poate fi încă pus la îndoială, este dat de dimensiunea acestei superficialităţi, ale cărei graniţe sunt delimitate de propriile noastre temeri şi închistări.

Disclaimer: un nevinovat act ratat poate transforma oricând un text cu caracter informativ într-unul declarativ, astfel încât între pășune și pasiune nu mai există nicio diferență… mai ales când este privată.

Cum stăteam eu lungită-n pat şi priveam pe fereastră, îmi tot suna în urechi “nesimţita asta de piscă”, denumire generică prin care Kirb era definit în totalitatea facultăţilor sale pisiceşti privitoare la distrugerea sistematică a casei. Cum expresia devenea deja obsedant de familiară, în perspectiva mea, între mâţă şi nesimţire s-a conturat o relaţie aritmetică, ce transcede în literatură:

mâţă=nesimţită => mâţa este personificarea nesimţirii.

La prima vedere, avem o mostră de lipsă de bun simţ, ambalată într-un corp vioi ce-şi bagă coada oriunde îi permite spaţiul. Nimic mai adevărat! Dar cum dracu’ poate fi în acelaşi timp şi apatic şi berc, dar mai ales oricine, variatele forme în care nesimţirea trăieşte, creşte şi cucereşte, sunt surse de inspiraţie pentru întregul domeniu al stilisticii literare. Ca exemplificare, avem câteva situaţii ipotetice în care aceasta nu reprezintă nici pe departe un reflex contemporan, ci o stare de agregare.

*********

Te opreşti pe o margine de trotuar – stânga sau dreapta, nu contează - lăsând pe lângă tine un spaţiu de trecere de cel puţin un metru. În trecerea lui ca prin brânză, un individ cu ditai sacoşa de rafie, te mătură de pe traiectoria sa plină de importanţă, cu nevinovata intenţie de a te tranforma într-un Hopa-Mitică uman. După o jumătate de arc de cerc descris prin aer într-o tentativă de tumbă, te ridici la timp din praf pentru a primi omagiile nefericitului agresor: “Dacă nu aveai două beţe în loc de picioare nu cădeai”; însoţite de cel mai grotesc râs.

*********

Pe messenger primeşti add de la o persoană necunoscută, pe care o intrebi politicos cine este şi cu ce ocazie te caută. Urmează o conversaţie dintre cele mai interesante pentru tine

X: buna
X: am gasit id-ul tau pe site-ul unui grup de [un domeniu de interes]
Tu: salut
X: sa inteleg ca faci [un domeniu de interes]
Tu (din ce în ce mai circumspect): da
X: pana aici toate bune si frumoase…
X: dar
Tu (cu un „WTF?” în minte): dar?
X: ati avut vreodata de facut o recenzie la [o materie conexă domeniului respectiv]?
Tu (cu tensiunea crescută): nu. aveai nevoie de recenzie?
X: daaaaaaa

*********

Sună telefonul; este o cunoştinţă cu care nu ai mai vorbit de câteva luni. Îţi spui: “Vai, ce frumos! Uite o persoană care după atâta timp s-a gândit la mine! Ia să-i răspund eu”; ceea ce şi faci. Schimbaţi câteva banalităţi, după care scopul convorbirii este abordat fără ocolişuri:
- Plec la munte pentru câteva zile şi am nevoie de un aparat foto. Nu mi-l împrumuţi pe al tău?
- N-am, zici pradă primului impuls izvorât dintr-o silă ce te cuprinde subit (este un trombon, bineînţeles, însă pe măsura pretenţiilor).
- Cum n-ai?! se aude, agasată, vocea de la capătul firului. Chiar ieri ai scris pe blog că ai! (ca să vezi cum oamenii aceştia merg la ceea ce ei numesc “sigur”.
- Căutam doar un motiv să mă sune lumea. Văd că funcţionează.
Tonul de ocupat pătrunde în aparatul auditiv ca un marş trumfal.

*********

…şi o situaţie cât se poate de reală:
Cu doar câteva minute în urmă, mă îndreptam spre casă cu gândul să fac un om de zăpadă. Din curtea unui bloc, aflată la aproximativ doi metri deasupra solului, mă izbeşte cu toată forţa în capul neacoperit de căciulă, o nouă formă de avalanşă, puternic umanizată, sub forma produsului finit al acţiunii de deszăpezire individuală efectuată de un brav posesor de maşină. Am mulţumit providenţei că am scăpat cu viaţă şi cu obrazul curat din această teribilă încercare.

Ca să închei într-un ton mai glumeţ, nu-mi rămâne decât să spun: „Fericiţi cei nesimţiţi cu duhul, căci a lor va fi pomenirea neamului”.

A! Şi să-i redăm deci mâţei, pacea în care să rupă tapetul.

Din culisele unui week-end proverbial:
Vineri seara începe în suave acorduri de samba, asociate în mod inexplicabil cu proverbiala vorbă: “isteţul îşi face iarna car şi vara sanie”… întocmai ca în continuare:

Ca de obicei, a ajuns mai devreme. O privire neglijentă aruncată ceasului din intersecţie îi confirmă bănuiala: cel puţin o jumătate de oră de aşteptat… sau de omorât timpul.
A intrat fără convingere în primul magazin, despre care anticipase că este încălzit şi păzit de privirile trecătorilor. Din nou a avusese dreptate: o căldură moleşitoare, dar plăcută i-a învăluit întreaga fiinţă. Recunoscătoare acestei mici plăceri nevinovate, privirea i se plimba absentă dincolo de hainele agăţate de umeraşe. Încrucişarea mută cu privirile bărbatului din faţa ei a readus-o la realitate: un alt om care aşteaptă umil încheierea unui lung turneu prin magazine ce avea să-i facă iubita fericită.
I-a zâmbit trist.
I-a zâmbit fără să vrea. Apoi a ales o rochie subţire, de vară.

Câteva minute mai târziu, cu o cănuţă* de vin fiert în faţă şi trei exemplare din lucrarea de disertaţie, încerc să-mi dau seama ce legătură există între mine, “atizanatul” şi neatenţia care îmi ameninţă integritatea craniană, învârtindu-se deasupra mea ca un corb flămând asupra stârvului (de! unde nu-i crap, vai de printare).

Sâmbăta mă prinde în toane mai bune: alerg degrabă să-mi repar umila greşeală de scriere. Profit de ocazie şi îmi uit la centrul de printare card reader-ul, cu tot cu pozelele făcute în ultima săptămână. Rămân în starea mea de temporară amnezie până luni, când am nevoie de card, de aparatul foto şi, în general, de varianta electronică a lucrării de disertaţie. Tot ce pot face este să fluier a pagubă… cel puţin pentru încă vreo câteva ore.

Dar să revenim la sâmbătă: după ce am părăsit centrul de copiere, semeaţă ca nimeni alta (doar biruisem balaurul cu chip de ignoranţă ortografică), fără habar de prostia pe care tocmai o făcusem, am pornit în pas voios spre facultate – locul suferinţelor şi al izbăvirii mele neurologice.
Exact după ce m-am descotorosit de apriga-mi povară, mai mult literară, Copilul nopţii, vestitor al primăverii , îmi trimite un mesaj: ”Ai câştigat domeniu de hosting la concurs”, cel de proză arhi scurtă, chiar. Aflu apoi că cine se aseamănă se adună, deci şi dumneaei s-a premiat în plus cu o nouă moşie pe care să cultive, după voie, cele necesare (Felicitările mele!).
Cu gândul că în sfârşit am câştigat şi eu ceva (în afară de biletele de avion spre Madrid şi cel mai plictisitor album Children of Bodom), ba chiar prin eforturi intelectuale proprii, mă reped spre casă.
Câteva ore mai târziu, ca urmare a unei decizii luate în necunoşţinţă de meteo, urc în acceleratul de Iaşi, cu destinaţia precisă: Buzău.

Duminică, cele unsprezece ore de somn se sfârşesc brusc în contemplarea brăduţului** alb din faţa geamului; o călătorie lungă şi anevoioasă pare să se termine cu ninsoarea din Ajunul Crăciunului. “Feeric”, îmi spun, întrebându-mă cum a fost posibilă întoarcerea mea în timp; sau cum am putut pierde din memorie aproape zece luni. Televizorul cu sonor strident îmi clarifică situaţia, făcând apel la scheme cromatice codate.

O muză necunoscută îmi şuieră la ureche să mă urc în primul tren şi să mă întorc. O ascult. La 17.00 sunt în gară, cumpărând bilet pentru internaţionalul de Sofia… fără loc… fără ca femeia din spatele ghişeului să mă informeze înainte de a-mi lua banii pe el. Cu greu am rezistat tentaţiei de a i-l îndesa pe gât (poate îi era foame).
În vagon, cu un volum plinuţ într-o mână şi o geantă bine înfiptă între coaste, îmi spun că “cine are carte, are parte”. Nimic mai adevărat: studentul subţirel care se odihnea pe scaunul din faţa mea, îmi face loc lângă el.
După o carte terminată, alta începută pe sfert şi o întârziere de jumătate de oră, ajung în gară la timp pentru a vedea iadul feroviar dezlănţuit sub forma a zeci de trenuri anulate. Nu mă las intimidată şi pornesc spre casă.

P. S. Kirb e bine, total plictisită de dispariţia card reader -ului sau de noul domeniu cucerit (ba chiar m-a sfătui să caut unul cu “.zât”.

* cana cu o capacitate de 200 ml se numeşte în mod generic “cănuţă”
** brăduţul, deşi are peste 20 de ani (mai exact, 31 de ani) , măsoară maximum 1,50 m înălţime

Vineri dimineaţa, cu o întârziere de trei ore, am reîntâlnit-o pe Irene, a cărei invitaţie de a ne petrece week-end-ul împreună, a fost irezistibilă, in ciuda ameninţării cu înzăpezirea. Pe o ninsoare perfectă, printr-un tărâm feeric, am pornit spre adăpost.

Apartamentul în care locuieşte Irine îmi aminteşte de vară; atât de cald este în el. În schimb, omleta cu caşcaval şi babic – care-mi potoleşte agonia gastrică din ultimele ore – compensează toate gradele în plus. Prin fereastra de la bucătărie, văd o pisică dormind ghemuită în zăpadă.
În scurt timp ne aflăm din nou sub sita albă, îndreptându-ne spre centru cu inocenta intenţie de a consuma un ceai. Nimeni însă nu avea să anticipeze odiseea ce ne fusese rezervată.
13.00 După ceva plimbare prin ger, cu mâinile şi picioarele bocnă, cu nasurile roşii, ne întâlnim cu Floricel, draga prietena a Irenei, alături de care pornim spre Mozzart, o cafenea nu doar posh, dar şi oarecum neprimitoare. Liniştea mormântală din jurul nostru a determinat-o pe Irene să-şi dea telefonul pe silent. Pe mine nu a reuşit decât să mă convingă să mă descalţ pe sub masă, în timp ce-mi beam ciocolata cu scorţişoară.
14.30 Floricel ne îmbie cu piure din cartofi şi morcovi şi sniţele semi-preparate, aşa că pornim tustrele înspre căminele din Hasdeu. Pregătirea bucatelor, ca şi ingurgitarea lor, ne ia ceva vreme. Obosită după experienţele CFR, adorm pentru două ore.
19.30 Împreună cu Irene, pornesc spre Janis, pentru a ne întâlni cu ceva prieteni de-ai iei, ocazie udată cu doua beri nefiltrate. Vorbim, ne hlizim, facem ceva poze, până ce ne vine ideea diabolică de a face un boogie night. Abia atunci am descoperit că izvorul fericirii e defect.

21.30 ne găseşte în Umbra de noapte, la un pahar de cidru.
23.00 Este timpul pentru boogie. Pornim spre Fire. Acolo nu se pune problema de ceai, nici de apă îmbuteliată, nici de bere neagră, nici de suc de roşii (deşi se regăseau în meniu). Ne abonam la Cuba Libre, energizante şi ceva sucuri dubioase de mere. Scuturăm din tărtăcuţe şi din toate membrele posibile. Auzim cea mai idioată (deşi într-un fel originală) replică de agăţat.

Sâmbătă
4.00 Dormim.
15.00 Proaspăt trezite şi igienizate, catadixim să mâncăm din salata orientală pregatită în ziua precedentă. Laptopul meu face cunoştinţă, intr-un final apoteotic, cu tehnologia: Windows 7 şi Chrome.
17.00 Plecăm la Maimuţa Ucigaşă Plângătoare, pentru o nouă serie de hrănire.
18.30 Ajungem la Operă, pentru un spectacol de violoncel. Se anulase.
19.00 Ne învârtim printr-un mall în jurul a mai multor delicatese din marţipan şi facem ceva cumpărături din Auchan.
21.00 Pe o ninsoare ca-n poveşti, ajungem în Enigma, pentru a ne încălzi cu o ciocolată caldă delicioasă. Urmează un schimb de priviri între Irene şi tipul de la masa alaturată. Îi invităm, pe el şi pe prietenul lui, să bem o bere împreună.
23.30 Plecam toţi patru în Janis, pentru o nouă seară de boogie.

Duminica
4.00 Ajungem acasă
8.00 Mă trezesc cu o bătaie pe umăr; este Irene. Începem să facem bagajele.
9.30 Ajungem la gară. Ne cumpărăm biletele, apoi câte un ceai de la automat. Douazeci de minute mai târziu, urcate deja în tren, îi dăm dreptate înţeleptului care a spus o frază potrivită: “Unde dai şi unde crapă”.

Completări aici.