Aici nu este calm

Uzina

În mintea mea nu este deloc calm. Nu mai este calm, zumzetul ăsta de idei, de concepte, de imagini deghizate în tsunami a ajuns de nestăvilit, el nu tace și nu bate în retragere oricât l-aș amenința, dimpotrivă, la fiecare tentativă de cenzură, el se cere tot mai vehement arătat, gemut, cântat, urlat, pur și simplu imprimat pe coli și timbre și plicuri și bonuri fiscale, pe bloc notesuri și fișe de lichidare, pe orice miroase a celuloză reciclată și recirculată – ah, imprimantă de gânduri, în ce planuri de inventator lipsit de resurse ai eșuat?

Talazului nu-i pasă că turiștii au bătut atâta drum până la plajă ca să își înnegrească pielea și să și-o pună apoi la sărat pentru iarnă, el are treburi importante de făcut, cum ar fi să măture nisipul, castelele, cearșafurile, bărcile, digurile, casele și tot așa mai departe, cât mai departe. La o adică, este de datoria lui să semene cu pești morți înfășurați în alge putrezite tot locul prin care a călcat omul. Împrospătează aerul. Face bine la ten, la siluetă și prelungește viața.

Viața în țeasta mea era tare calmă înainte. Și caldă. Mai mult călâie, dar omul este făcut să se obișnuiască rapid cu disconfortul, așa că nu mă plângeam. Storceam și reciclam idei chiar și din cârpă arsă, le răscoleam cu levierul, le sortam pe categorii, pe nume și fuste largi, înflorate, când era cazul, vâram mâna după ele și le trăgeam de frazele așa-zis geniale pe care apoi trebuia să mă chinui să le însăilez între ele cu ață neagră. Uneori îmi reușea, în cele mai multe dăți eșuam în versuri cu icre de crap și conducte sparte. Alteori citeam ce scriseseră alții și îmi mai ostoiam din foamea de lucruri terminate.

Apoi, nu știu ce s-a întâmplat. Poate că undeva, în lăuntrul meu, s-au sfâșiat niște cusături pe care le crezusem a fi trainice, s-au desfăcut baiere, s-au rupt zăgazuri, s-au dărâmat ziduri, munți, punți peste hăuri, tavane false și piramide din sacoșe de rafie, căci, printre rămășițele inutile de moloz, piatră, deșeuri radioctive și spini uscați, au început să năvălească, în buchete țepoase, gânduri după gânduri. Sau poate că am făcut eu exces de ceai verde, de mușchi islandez (care, de fapt, este un lichen), de grai ardelenesc, de tuse seacă, de iluzia libertății și deziluzia societății.

M-am trezit, peste noapte, cu o uzină în loc de tărtăcuță. Zi-lumină îi aud gândurile cum toacă, melițează, frământă, malaxează, mixează, le aud cum scuipă apoi reziduuri sub formă de cuvinte. Din cauza lor am ajuns să cresc case din hârtie, să cultiv pisici în celuloză, să modelez oameni din papirus, să inventez pentru ei locuri noi. Pesemne că ar trebui să mă onoreze acest exces de atenție al inspirației sau măcar să îmi deseneze un zâmbet mulțumit pe față. Dar adevărul nu are nimic în comun cu sentimentul de recunoștință. Adevărul este o frunte veșnic încruntată, iar fruntea mea are destule riduri cât să poată ascunde toate minciunile lumii în ele. Dar și eu și ea suntem prea ocupate cu organizarea uzinei care-și are sediul în incinta din spatele ei.

În uzină, schimbul trei este foarte important. Cel mai important, întrucât această hiperexcitabilitate a creierului este, preponderent, de natură nocturnă. Mă întind în pat și, unde înainte somnul venea aproape instantaneu (ca să nu spun chiar înainte de a atinge perna cu urechea), acum mă zvârcolesc minute bune înainte ca pleoapele să mi se lipească ostenite una de cealaltă. Mă întorc de pe stânga pe dreapta, mă răsucesc, mă înșurubez, mă strâng și mă întind ca un vierme, ca o omidă azvârl din toate picioarele, dar de ridicat nu mă ridic niciodată mai înainte de cântecul anemic al alarmei. Uneori, când fluxul gândurilor devine obsesiv în frecvența cu care se repetă, întind mâna după telefon și încep să-mi inventariez, pe ecranul cu efect stroboscopic, fiecare element care îmi tranzitează – și traumatizează – cortexul. Abia dimineața constat, când îmi transfer notițele în calculator, că în timpul nopții producția este de cel puțin 2000 de cuvinte – cu diacritice, punctuație, ortografie corectă și, mai ales, cu o logică pe care în timpul zilei nu pot decât să o invidiez, dat fiind că aceasta pare de fiecare dată rezervată altora.

Folosesc telefonul cu atâta eficiență încât în mai puțin de o săptămână laptopul mi-a devenit străin. Ecranul de 15 inch, încadrat de plastic negru, mă intimidează. Tastatura, prea lată, îmi cere un consum sporit de energie pentru a-mi plimba degetele pian pe tastele necesare. Prefer împunsul sistematic cu arătătoarele celor două mâini pe o suprafață de 5 cm pătrați. Astfel, parcă și gândurile mi se concentrează într-un perimetru mai mic, se înghesuie unul într-altul, se compactează, se comprimă, devin mai ușor de cules, de ales, de extras, de recompus în cuvinte și povești.

În mintea mea, uzina continuă să zumzăie; dacă ai face liniște ai auzi-o cum, de fapt, cântă.

Sursa foto

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


2 thoughts on “Aici nu este calm

  1. Vienela

    Nici pe aici nu e prea calm. Mi s-a furat comentariul in care iti spuneam cat de mult mi-a placut Un peste pentru Spuf. 😀
    Baga foc continuu, ca mare nevoie este de povesti ca ale tale! :))

  2. Ihrielle Post author

    Mulțumesc pentru lectură, Vienela!
    Am două povestiri gătate care așteaptă răspunsuri. Alte două care mă așteaptă să le gat, și încă una (luuungă) care mă așteaptă să o pun pe hârtie. Povești sunt, răbdare să aveți voi, cititorii 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php