… and it’s only getting sharper

Nu acum multă vreme, scriam despre cât de dragă îmi este viața, pentru ca a doua zi să mă trezesc cu impresia că forțele întunericului mi-au invadat-o, apoi mi-au smuls-o din brațe și au dus-o departe, închizând-o într-o celulă mucedă și întunecată de sub pământ. Mi-au lăsat, în schimb, o mai veche sinuzită să ne facem de cap împreună: respirație greoaie, dureri, ochi umflați și alte simptome de inspirație BDSM. Acesta a fost doar preludiul pentru starea de prostație care m-a caracterizat pe tot parcursul zilei de sâmbătă, pe care mi-am petrecut-o oscilând între pat, procurarea antibioticelor salvatoare, un pahar de absint cu o gogoașă și somnul de la ora 22… Ca sa nu mai vorbim despre tura în Piatra Mare, programată pentru duminică, pe care am ratat-o.
Dar nu despre activitățile mele de week-end intenționam să scriu, ci despre un fenomen pe care l-am observat de foarte multe ori de-a lungul timpului:

La pomul lăudat cu sacul de rafie

De fiecare dată când cred despre ceva că este minunat, extraordinar, nemaipomenit și, în entuziasmul meu infantil, împărtășesc acest lucru celorlalți, nu trece mult timp ca obiectul evaluării mele pozitive să-mi dovedească exact contrariul.
Ultima dată când am spus că mă simt foarte bine în garsoniera în care locuiesc, am reușit să atrag asupra mea mânia Zeului instalațiilor sanitare (care m-a binecuvantat cu ceva țevi sparte). Rezultatul final a fost că, vreo câteva săptămâni mi-a fost orice, în afară de drag, să stau pe acasă.
Acum câțiva ani, o cunoștință, impresionată peste măsură de înflăcărarea cu care îi descrisesem un restaurant în care luasem masa, a zis să-l încerce și ea. A făcut-o și s-a ales cu o intoxicație alimentara, iar eu cu un profund sentiment de vinovăție.

Sunt mii de astfel de exemple cu oameni dragi, condiții meteo, electrocasnice, câini, locuri etc. care, în timp, mi-au hrănit o formă personală de credință: Este suficient să știi tu că un anume ceva este deosebit. Vorbindu-le celorlalți despre asta nu vei face decât să distrugi aura de mister care-l protejează… și, indirect, să-l obligi să se conformeze standardelor pe care tu i le-ai impus într-un mod conștientizat abia o dată cu demistificarea sa.
În fond, nu culorile determină valoarea unui tablou.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php