Momente din istoria clandestinităţii: Cu ceasul la internet café

De când v-am povestit de verişorisme nu ştiu ce am, dar parcă mi s-a deschis apetitul pentru rememorat întâmplări tâmpiţele din epoca metăl adolescentină. Aşa se face că îmi amintesc tot felul de bazaconii care nici mie nu mi se par prea hazlii şi interesante, ţinând cont că la vremea respectivă nu făceam prea mare brânză: fără droguri, sex, beţii şi alte activităţi dezaprobate de părinţi, mă rezumam doar la citit, ascultat de muzică, ieşit prin bombele rockoteca oraşului şi la mersul la şcoală.

 Pe la 17 ani, pe lângă tona de brăţări de tinichea, cele 3 inele de argint moştenite sau primite cadou, printre accesoriile pentru mâini se număra şi un ceas mecanic mic, cu cadran pătrat (1,5×1,5 cm) şi curea din piele neagră, deosebit de subţire şi de moale, primit cu vreo 10 ani în urmă de la bunicii din partea tatălui. Deşi era rusesc (nici până astăzi nu am reuşit să descifrez numele firmei scrise pe cadran) iar pe piaţă apăruseră alte modele mult mai moderne, eu eram extrem de ataşată de ceasul meu. În primul rând era este foarte feminin, dar suficient de sobru pentru gustul meu, fără culori stridente (de fapt, doar negru şi gri-albăstrui) şi, ceea ce nu prea am avut ocazia să văd la alte ceasuri de dimensiuni comparabile, cu toate cifrele trecute pe cadran (ca să nu mai menţionez fontul acestora, cu bucle rotunjite). Acestea fiind spuse, este lesne de înţeles cum a fost posibil ca în perioada mea de maximă rebeliune să îndrăgesc şi să port ceva ce nu prea se potrivea cu “imaginea” pe care reuşisem eu s-o construiesc cu atâta chin.
La un moment dat, cum era şi de aşteptat, ceasul a refuzat să mai meargă. Pur şi simplu s-a oprit şi nu voia să facă ţac-ţac mai mult de trei ori, indiferent cât aş fi insistat. Când răsuceam disperată de rotiţă el abia zvâcnea din secundar, mai mult să-mi facă în ciudă. Apoi i l-am dat mamei să-l ducă la ceasornicar (Nea Ispas de la Ilie Pintilie, parcă).

În tot acest timp în care dragul meu ceas şedea cu burta-n sus şi rotiţele pe-afară în vreun atelier de pe la Piaţa Săracă, timpul începuse să capete o nouă formă pentru mine. În primul rând, am început să întârzii (des şi mult), iar în al doilea rând, familia mea, vizibil îngrijorată de noua-mi meteahnă, a început să mă bombardeze cu fel de fel de ceasuri. Cele mai multe dintre ele (vreo trei la număr) erau ale mamei şi ale bunicii, “binecuvântate” cu brăţări metalice mai mult sau mai puţin ajustabile, însă cu toatele mult prea largi pentru încheietura mea.  Iar asta mi-a fost salvarea de la o umilinţă garantată (banuiesc că n-ar fi dat prea bine tricou cu Moonspell, de exemplu, şi ceas bătrânesc, mare cât oul de porumbel, cu cifrele aurii).

Într-una din zile, având nişte treburi prin oraş care necesitau, printre altele, şi respectarea unor orare fixe şi scurte, aveam neapărată nevoie de un ceas pe care să-l pot lua cu mine şi folosi după nevoie. Aş fi apelat cu dragă inimă la oricare dintre ceasurile bătrâneşti propuse cu doar câteva zile înainte, însă eram singură acasă şi, evident, nu ştiam unde se află acestea. Ar mai fi fost o soluţie să folosesc ceasurile electronice de la telefoanele publice, însă depindeam prea mult de locul în care erau amplasate şi de funţionalitatea lor. Până la urmă, m-am hotărât asupra unui ceas deşteptător de plastic (precum cel din imagine, numai că marca Huang Zbang), suficient de mic cât să încapă în gentuţa pe care o purtam.

Mai târziu, după ce mi-am terminat treburile, dat fiind că în paralel trăiam şi într-o epocă a mIRC-ului, nu doar a metălului, am zis să dau şi pe la un Internet Café pe care-l tot frecventam.  Acolo era oră de vârf (vreo 30 de puşti care jucau CS şi vreo 15 chat-işti îşi făceau de lucru pe la calculatoare), însă cum eram oarecum “de-a casei” s-a găsit imediat un colţişor pentru mine.
Tocmai când mă chat-uiam mai abitir, se aude un bâzâit puternic, urmat de alte bâzâituri similare, dar într-o tonalitate ascendentă. Unul dintre puştii de lângă mine, preocupat să identifice sursa zgomotului, primeşte un headshot, altul se plânge că, din cauza sperieturii, şi-a scăpat sucul pe el, un pic mai încolo, o fată îşi face cruce, iar în mijlocul tuturor, responsabilul de sală (de altfel un băiat foarte de treabă) se agită privindu-ne bănuitor.
– Care te-ai trezit din somn, mă? întreabă el, acoperind vacarmul. Închide naibii drăcia aia că ne surzeşti pe toţi.
Roşie la faţă, cu mâinile tremurânde sub privirile acuzatoare ale tuturor (mă rog, unii se prăpădeau de râs: “Bine că n-ai pendulă acasă că ne jucam de-a Familia Adams*” ) scot deşteptătorul din geantă, bâjbâind după butonul de închidere şi reuşesc cumva să restaurez liniştea. Apoi, cu un calm desăvârşit, îl aşez pe birou, în stânga monitorului şi arunc o privire rătăcită în jur, pe principiul “Mai bine să mă creadă nebună, decât că umblu voit cu deşteptătorul după mine”.

P.S.: De-atunci n-am mai călcat pe la sala respectivă (oricum, între timp a devenit salon de înfrumuseţare, cu solar şi pissyy rozé).

* Chiar aveam pendulă acasă. Iniţial mă gândisem s-o iau, dar nu încăpea în geantă  😛

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


11 thoughts on “Momente din istoria clandestinităţii: Cu ceasul la internet café

  1. Ihrielle Post author

    Doamne, ce vremuri! Zău dacă nu am momente în care mi-e pur şi simplu dor de #rockmania sau de #blackeri (o pârnaie de canal făcut împreună cu câţiva amici, că nici nu se punea problema de a folosi messenger).
    Ba chiar acum vreo 6-7 ani, când eram prin facultate, am avut o ultima tentativă de a vedea cum mai stă treaba pe mIRC, mi-am downlodat cele necesare, m-am conectat, însă după vreo zece minute am ieşit dezamăgită. Deja totul se desfăşura la alt nivel: nimeni nu-ţi mai cerea “asl pls”, ci din start te luau cu “da ji u pic”, de nici n-am înţeles de prima dată :))

  2. ggl

    Era fain să-l pui pe snooze. Haha, #witch. Eu am reînceput să port ceas. E mult mai comod decât să caut în jeb după telefon. What’s the time Mr. Wolf? It’s lunch time! (or time to die from a slightly different perspective).

  3. Ihrielle Post author

    Din păcate n-avea pârnaia snooze că aş fi făcut-o şi pe asta.
    Ce pisici e “jeb”?

    P.S.: Când aveam eu 17 ani telefoanele mobile nu erau accesibile oricui

  4. ggl

    Jeb = Buzunar. Din maghiară zseb.

    Nici când aveam eu 17 ani nu erau accesibile decât bogătaşilor din filmele americane. Dar acum sunt accesibile cam tuturor, iar oamenii au cam renunţat să poarte ceas pentru că oricum au ora pe mobil. Which pretty much makes sense. “A man with one watch knows what time it is; a man with two watches is never quite sure.”. In your case a woman with an alarm clock.

  5. ion

    frumoasa povestioara , am ajuns de pe feisbuc aici , a postat ,scamatorul din blog roll ul tau link aici , si m am amuzat tare… daca am timp mai citesc ca imi place cum povestesti….la mine pe blog nu prea ai ce sa citesti mare lucru , motoare , statii , si alte tractorase de baieti , plus vreo cateva secvente vagi din diverse intamplari ,mai mult sau mai putin haoiase ….

    hai sa ai o zi buna ,

  6. Ihrielle Post author

    Multumesc si bine ai venit 🙂
    Ce-i drept, povestea asta a facut vreo cativa oameni sa rada cu lacrimi, dar si inca vreo alte cateva pe care sper sa apuc sa le povestesc cat de curand.
    La statii ma mai uit si eu (ca matza in calendar) de cand mi-am propus sa ma fac scamatoreasa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php