Cum am devenit doamna N.

Pe scurt: cu o cerere în căsătorie vara, o vizită la Oficiul Stării Civile al Sectorului 4 şi o petrecere intimă cu prietenii şi familia pe 26 octombrie.

 

cats in love on tree, vectorPe larg, căci asta este adevărata cruce de cacao la coliva pe care o veţi mânca după ce moartea ne va despărţi, povestea sună cam aşa:

Nici nu-mi dau seama cum a zburat timpul şi au trecut două săptămîni de atunci. Plănuiam să scriu cât mai curând, cât ştirea este încă proaspătă şi mai poate prezenta vreun interes, dar au fost multe de făcut: aşa-zis-ul voiaj, pisicile, munca. Într-un fel este bine, fiindcă am avut timp să cristalizez evenimentele şi să le aleg doar pe cele mai importante. Aşadar,

Pe 26 octombrie, orele 12,00 am părăsit grupul femeilor trecute de o vârstă, nemăritate şi cu o droaie de pisici pentru a intra în “rândul lumii” (cu cele trei pisici cu tot). Evenimentul în sine, respectiv cele 5 minute cât a durat ceremonia la starea civilă, nu a însemnat mare lucru; poate doar Marşul Nupţial al lui Bartholdy, pe care ne-am făcut intrarea în sală, să fi fost ceva mai răsărit. Altfel, totul s-a derulat pe repede-înainte, cu indicaţii scenice – mirii să facă schimb de locuri, mireasa (nu eram îmbrăcată în mireasă, dar mă rog) n-are buchet, daţi-i buchet, să vină naşii (n-avem naşi) în faţă – şi tot soiul de minuni care îmbină laicul cu bisericescul de ţi-e mai mare dragul. După ce am fost cu toţii aranjaţi pe placul ofiţerului stării civile, am făcut tradiţionalul schimb de “Da”-uri şi am ascultat cu jumătate de ureche tirada cu statul care ocroteşte familia.Cununie-flori

Apoi a urmat cel mai frumos moment din toată ideea de cununie civilă: primirea felicitărilor şi, mai ales, a florilor. Nu pot spune că am o pasiune deosebită pentru flori, dar când m-am văzut cu braţele pline de buchete care de care mai colorate şi mai dichisite, am simţit că tocmai păşisem, ca printr-un portal, în lumea adulţilor. Cred că acela a fost momentul în care am simţit, de ştiut ştiam dinainte, că o căsnicie este ceva pentru oameni mari (în sensul de adulţi) şi că, iată, de acum înainte ne suntem unul altuia familie. Atunci am fost cu adevărat emoţionată şi, dacă n-ar fi fost acolo naşa mea, să plângă de fericire, probabil că aş fi făcut-o eu.

Dar momentul a trecut şi fotograful locului, foarte posesiv, ne-a alergat un pic prin sală, în ideea de a face poze cu atracţiile locului: oglinda aurită şi erosul scorojit cu mutră tristă. Între timp, invitaţii noştri s-au înarmat cu flori şi orez ca să ne întâmpine cum se cuvine la ieşire.

După ce ne-am luat la revedere unii de la alţii în faţa Oficiului Stării Civile, cu promisiunea de a ne revedea pe seară, am pornit împreună cu fotografii şi ajutoarele fotografilor spre Parcul Carol. Avea Victor, fotograful şi prietenul nostru, nişte gânduri malefice în legătură cu acel loc. Lumina blendei reflectată în ochi, “coarne” puse pe malul lacului, limbi scoase, ochi daţi peste cap, bătaie cu frunze… cred că le-am avut pe toate. Am avut şi vreme frumoasă, cu soare blând, frunze uscate foşnind la tot pasul şi nici urmă de vânt.  Rezultatul rămîne încă învăluit în ceaţă, însă “truda” (pentru că Victor este un mic tiran când vrea şi, când vine vorba de fotografii, vrea de fiecare dată) ne-a ajutat să ne destindem din îmbăţoşarea oficială de la cununie.

Şedinţa foto odată încheiată, nu mai rămăsese prea mult timp până la miezul cununiei, petrecerea. Am dat o fugă acasă, cât să mă schimb în ceva comod şi să ronţăi câteva chiftele, apoi am fugit cu Ana la sora ei pentru “înfrumuseţare”, m-am întors din nou acasă, m-am îmbrăcat cu rochia de Albă-ca-Zăpada, mi-am pregătit mărturiile, cartonaşele cu numele invitaţilor, pantofii de schimb şi plasa cu borcane pentru Andreea, apoi am plecat spre Trattoria Belviso, restaurantul unde urma să abă loc petrecerea.

Aş vrea să vă povestesc mai multe despre Trattoria Belviso, dat fiindcă este un loc în care mergem cu drag în fiecare săptămână, însă cum acestă relatare este deja destul de mare, promit să mă revanşez ulteror într-o postare separată. Ce trebuie să ţineţi minte despre acest local este că: are mâncare delicioasă, un personal de milioane şi o atmosferă intimă şi primitoare. Adică exact ce ne doream pentru petrecerea noastră alături de prietenii noştri.

Marturii-nunta-semn-de-carte

Iar petrecerea a fost reuşită din toate punctele de vedere, deşi aveam micile mele îndoieli. În primul rând, mi-era teamă ca nu care cumva dintre invitaţii noştri să se trezească vreunul, sau mai mulţi, care să se facă pierdut pe drum, cum auzisem că se practică la evenimente de acest gen. Nu de alta, dar scaunele rămase goale prin promisiuni lasă tot atâtea locuri pustii în inima celui care le priveşte. Din fericire, absolut toată lumea a fost prezentă, ceea ce mă face să cred că amândoi avem prieteni care se bucură pentru noi dincolo de obligaţii (nu am avut invitaţi din categoria: “am fost la nunta ta, vii şi tu la a mea”) şi tradiţii (fără biserică).

Apoi, plecasem de acasă cu emoţii în ceea ce priveşte distracţia serii – dansul. Aveam pregătită o listă cu tematica preferată şi încă una cu piesele pe care nu voiam sub nici o formă să le auzim, pe care le trimisesem deja lui Cristi, DJ-ul nostru. Ar fi trebuit să fie de ajuns, însă nouă ne lipsea ceva foarte important – dansul de deschidere. Petrecerea începea într-o oră şi noi nu ştiam pe ce piesă îi vom da startul. Fiindcă nu-mi place ideea de dansul al mirilor, la care toţi invitaţii stau plictisiţi pe scaun, făcându-se că filmează sau fotografiază, în timp ce se gândesc cu groază că nu se mai termină o dată să poată şi ei dansa, râde în voie, merge la baie, am lăsat acest aspect pe ultimul loc.

Cu două minute înainte să apară primul invitat, m-am dus la Cristi şi l-am rugat să ne pregătească Cheek to Cheek în interpretarea Ellei Fizgerald pentru deschiderea dansului. Şi am dansat aşa, ad-hoc, fără repetiţie sau coregrafie şi cred că arătam ca două dopuri de plută ce se leagănă într-o găleată, dar ce mai conta? Pentru noi, ăsta era tot farmecul – să învăţăm cum să ne potrivim mişcările din mers, întocmai cum se întâmplă lucrurile reale în viaţa reală. Şi nici nu am dansat singuri pe ring, cum mă temusem, ci după vreo jumătate de piesă ni s-au alăturat şi părinţii, iar la următoarele noi şi noi iubitori de opinci rupte. Care nu au fost deloc puţini. Am avut (nu neapărat în ordinea care urmează) `80, `90, Elvis, Queen, Zdob și Zdub, Rock’n Roll, Snake uman pe Gimme Hope, Jo’anna, Nunta de la Phoenix şi câteva piese folk care ne-au uns părinţii la suflet şi, bineînţeles, binemeritatul Love and Marriage după tort. Tare ne-a mai îmbucurat auzul Cristi!

A-Bride-at-My-Dying-Bride©Ana-Maria Gavrilă

Dar până la tort s-a furat “mireasa”. Nu aveam de gând să respect tradiţia asta pe care o consider nu doar stupidă, dar şi total nepotrivită cu ipostaza în care mă aflam, însă când am dejucat planurile răpitoarelor, m-am răzgândit. Fiindcă ideea mi s-a părut absolut genială: să furi mireasa şi să o duci la concert My Dying Bride. Ironic, ştiu, dar absolut genial.

După peripeţiile de după concert, cu taximetrist bătrân şi bădăran la întoarcere, restul serii s-a scurs cu repeziciune, astfel că nici nu mi-am dat seama când s-a servit tortul şi au început să plece, rând pe rând, toţi invitaţii. La 4 dimineaţa (după ora veche) mai rămăsesem câţiva oameni în sala goală. Eram frânţi de oboseală, dar bucuroşi ca nişte copii care tocmai au primit un sac plin cu dulciuri.

Cam aici se termină relatarea mea despre eveniment. Probabil vor mai fi şi altele, pentru că sunt acolo nişte oameni care trebuie lăudaţi pentru contribuţia pe care au adus-o la starea noastră de bucurie. Dar despre ei, însă, la momentul potrivit, acum mai am de făcut o precizare.

Povestea aceasta nu este doar despre noi, sărbătoriţii de o zi, ci şi despre toţi cei care au conspirat la reuşita acelei zile. Pentru că, fără îndoială, a fost o zi deosebită. Nu “cea mai importantă zi din viaţă”, nu “cumpăna vieţii” sau altă porcărie din acelaşi registru siropos, ci ziua cu cele mai multe persoane dragi pe metru pătrat. Veniţi de peste mări şi ţări sau doar de peste drum, mai emoţionaţi ca noi sau doar bucuroşi pentru ceea ce ni se întâmplă, nu a fost invitat care să fi lipsit nemotivat. Cei care nu au putut ajunge la petrecere, şi-au făcut timp să ciocnească un pahar de plastic cu şampanie la Starea Civilă a Sectorului 4, iar cei care nu au putut nici una nici alta, au fost tot timpul cu gândul la noi.

Această implicare m-a impresionat mai mult decât evenimentul în sine. Încă mă mai întreb cum i-aş putea răsplăti pe toţi aceşti oameni minunaţi care nu s-au mulţumit cu un simplu rol de participanţi-spectatori ci s-au implicat cu multă eleganţă şi pricepere în organizarea evenimentului nostru. Prăjiturile coapte din zori până seara târziu, fructele proaspete de pe mese, mărturiile, fotografiile din timpul zbânţuiului şi nu numai, toate acestea şi poate încă multe altele pe care nu mi le amintesc acum, au fost posibile doar pentru că fiecare dintre invitaţii noştri nu au vrut să stea degeaba, ci a venit cu idei şi chef de le pune în practică. Nici ţinuta mea (prin care înţeleg atât rochia cât şi machiajul) şi nici cea a ginerelui nu ar fi fost la fel de reuşite dacă nu am fi avut nişte spiriduşi care să ne călăuzească prin hăţişurile magazinelor.

Totul a ieşit perfect pentru că amândoi avem nişte prieteni minunaţi. În fond, cred că acesta este motivul pentru care se fac petrecerile, şi anume, de a-i strânge laolaltă pe toţi oamenii de care te simţi apropiat, iar petrecerea noastră de cununie nu a făcut excepţie.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


11 thoughts on “Cum am devenit doamna N.

  1. Andreea_none

    Stii ca te vei trezi cu borcane pline cu bunatati inapoi nu?:)) In alta ordine de idei, eu chiar am vrut sa vin!!! Nu de obligatie, nu de datorie, ci mi se pare normal ca atunci cand doi oameni care iti sunt dragi te vor langa ei, nu poti decat sa intrebi ” cand si unde?”:))

  2. Ihrielle Post author

    Iulia, mulţumim pentru urări. Îmi pare rău că nu am aruncat un buchet (aveam de unde alege) ca apoi să-l înlocuiesc în Photoshop cu Kirb. Pentru cine ştie ce-i poate pielea dihaniei, o asemenea poză chiar ar fi făcut senzaţie :D.

    Andreea, exact asta am avut în minte când te-am invitat – că vei veni de drag (nu că borcane pline cu dulceţuri şi zacuşti delicioase, aşa cum s-ar înţelege :P). Şi îţi mulţumesc 🙂

  3. ggl

    Drăguţ, well done. Să fiţi înţelepţi şi să ţineţi unul de altul când vor veni momente grele, pentru că vor veni inevitabil. Yup, kids help too.

  4. ggl

    Nu e deloc apocaliptic. You’ll see, tu ai să-ţi doreşti cel mai mult când o să-ţi nască una sau două prietene apropiate. You have been warned. Proprii tăi copii (potenţiali) sunt cei mai faini oameni pe care ai să-i cunoşti vreodată (asta mi-a zis un prieten care are). Nu zice nimeni că tre să şi torni plod acuma, doar că aia păţesc de obicei oamenii care au o căsnicie oarecum fericită sau cel puţin normală, ceea ce vă şi dorim 🙂

    Oh and many many cats as well.

  5. Ihrielle Post author

    Părea mea că actul nu schimbă prea mult o relaţie sau atitudinea partenerilor cu privire la anumite aspecte ale vieţii (fazele cu femeile care nu se mai îngrijesc după ce s-au măritat, bărbaţii care nu mai aduc flori după ce au devenit soţi etc. sunt nişte aberaţii). Dacă m-am măritat nu o să mă apuc acum să fac copii doar pentru că aşa se cere. Copilul este o responsabilitate pe termen lung care trebuie să apară în cunoştinţă de cauză, nu doar pentru că doi oameni se plictisesc împreună, au nevoie de o mână de lucru suplimentară în gospodărie sau de o a treia persoană în care să-şi proiecteze frustrările a ceea ce nu au reuşit să ajungă.
    Deja am prietene care au născut şi, după ce am văzut cum s-a transformat viaţa lor dupa apariţia copiilor, nu mă simt pregătită pentru aşa ceva. Sunt multe lucruri pe care le-am construit cu mult prea multe eforturi ca să mă îndur să mă despart câţiva ani (ca să nu zic pentru totdeauna) de ele.
    Dar nu se ştie niciodată 🙂

    Mulţumim pentru urări.

  6. DarkClaudS

    Felicitari pentru fericita ocazie de care abia acum am aflat. Ma bucur pentru voi, sper sa fiti cat mai fericiti si sa va impliniti multe vise impreuna.
    Mi-au pacut mult atat relatarea cat si desfasurarea evenimentului, departe de tipare si regii caraghioase.
    May you live happily ever after, together!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php