Dacă într-o noapte ca de iarnă un căutător…

Cu un an în urmă, într-o noapte de iarnă, un cititor oarecare se întâlnea cu nimeni altul decât „Cavalerul inexistent” al lui Italo Calvino. La finalul romanului, lista de cărţi disponibile la editura care îl publicase, ascundea un titlu cel puţin incitant: „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”.

Cititorul însuşi – de altfel, un personaj generic –  este  protagonistul romanului, ale cărui urzeli îi transformă pasiunea pentru lectură într-o capcană ce-l prinde lent, dar fără să-i lase spaţiul necesar evadării. Nimic nu este mai potrivit pentru asta ca lectura întreruptă a unei cărţi ce pare să nu se mai continue nicodată: capitole fără legătură între ele, pagini albe, cărţi furate sau confiscate. Iar dincolo de toate aceste bizarerii conjuncturale, apropierea de ea – desigur că tot o cititoare – nu poate fi decât o altă dovadă a logicii universale aflate în spatele unor pagini oarecare.

O poveste ce pare să nu se sfârşească niciodată, dar care se continuă în mod dureros cu alte poveşti,  deopotrivă încâlcite şi pasionante… întocmai ca şi cea primordială. O căutare febrilă a unui final imprevizibil pe care ştii de la început că nu-l vei afla, căci te afli pe o dreaptă infinită, a cărei existenţă matematică ar putea fi dovedită cu uşurinţă dacă mintea umană nu ar fi preocupată de acelaşi lucru: punctul de pe ultima pagină.

„Dumneavoastră credeţi că orice poveste trebuie să aibă un început şi un sfârşit? În Antichitate, o povestire se putea încheia doar în două moduri: trecând prin toate probele, eroul şi eroina se căsătoreau sau mureau. Sensul ultim la care trimit toate povestirile are două feţe: continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii”.

Acesta este un argument suficient pentru a pune capăt oricărei frământări cu privire la capetele dreptei, la punctul de pe ultima pagină. Căutătorul cunoaşte ultimul stadiu al metamorfozei sale, abandonând vieţii casnice adevărata sa devenire:

„Ceea ce vreau să multiplic este imaginea mea, dar nu din narcisism sau megalomanie, cum s-ar putea crede: dimpotrivă, pentru a ascunde, în mijlocul atâtor fantasme iluzorii, adevăratul eu care le pune în mişcare. În acest scop, dacă nu m-aş teme să fiu înţeles greşit, n-aş avea nimic împotrivă să construiesc la mine acasă o cameră complet căptuşită cu oglinzi, după proiectul lui Kircher, în interiorul căreia m-aş vedea umblând pe tavan cu capul în jos şi zburând în sus din adâncimile podelei”.

Calvino, Italo, Dacă într-o noapte de iarnă un călător,  p.310.
Nota mea: 9
Observaţii: Citită iarna, poate fi considerată o carte tristă

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


One thought on “Dacă într-o noapte ca de iarnă un căutător…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php