De la mine pentru tine: “versuri” de nu mă uita, dragoste şi of

Mai ţineţi minte faimoasele: “De la mine pentru tine”, “Două mere, două pere, eu vă spun la revedere”, “Când va bate vântul peste părul tău, să-ţi aduci aminte de numele meu” (mâzgălite pe toate pozele optzeciste din albumele părinţilor)? Ei bine, tocmai mi-am dat seama că mă aflu în posesia unor versuri şi mai şi, despre care cred că ar fi mare păcat să se piardă în uitare.

Făcând curăţenie recent prin stiva mea de hârtii, am dat peste cele 20-30 de file rămase din caietul de amintiri pe care l-am făcut la sfârşitul clasei a 8-a. Nu obişnuiesc să păstrez prea mult timp lucruri de acest gen (şi nici corespondenţă tipărită sau felicitări) care, teoretic, ar trebui să-mi amintească de persoane care în prezent nu-mi (mai) spun nimic. În concepţia mea, trecutul îndepărtat şi prezentul sunt două lumi complet diferite – precum Franţa celor trei Muschetari şi naveta Enterprise a lui J.L. Picard – cărora cel mai bine le stă despărţite de un gard înalt cu mărăcini la capăt. Drept dovadă că de câţiva ani îmi dau silinţa, fără succes, s-o identific pe autoarea paginilor de mai sus, Andreea.  Serios, nu ţin minte să fi avut vreo colegă cu acest nume.

Dar să revenim la foile despre care probabil vă întrebaţi cum au supravieţuit atâţia ani (14, mai exact). Ei bine, m-am gândit că într-o zi ar putea fi un bun subiect de articol. Aşa, ca de la mine pentru tine.

Nu mă uita

Despărţirea de un prieten este un bun prilej pentru a te rupe de logică doar de dragul rimei:

Tristă-i ziua fără soare,
Noaptea fără cer senin
Dar mai tristă va fi ziua
Când o să ne despărţim

Greu este mormântul
Grea este iubirea
Dar mai grea ca toate
Este despărţirea

O barcă se scufundă
în apele mării
O inimă te roagă
să n-o dai uitării

Multe uită omul în viaţă
Multe am uitat şi eu
dar să te uit pe tine
E un lucru foarte greu

Când cerul îmi va spune să părăsesc pământul,
Când oameni fără milă îmi vor săpa mormântul
Când cruda viaţă nu va mai exista
Atunci, dar nici atunci, nu te voi uita.

Dragoste

Cine poate fi mai potrivit să identifice soluţia – corectă! – la această ecuaţie halucinantă, dragostea, decât nişte adolescente de 14-15 ani care se află în faza primei erupţii masive de coşuri?

Iubirea-i o ţigară
Care arde pic cu pic
Şi arzând aşa uşor
Se transformă în nimic

Dacă cineva te-ntreabă
Ce-i iubirea pe pământ
Spune-i că-i o suferinţă
Ce te bagă în mormânt

De vrei să ştii cât te iubim
Întreabă vântul serii
Că el adesea ne-a furat
Suspinele tăcerii

Tună-l, Doamne, şi-l trăzneşte
Pe acel ce despărţeşte
O dragoste curată
Între un băiat şi-o fată

…şi Of

Viaţa este greu şi cam fără de rost. Moartea probabil că mai puţin, că nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună că n-avem dreptate.

Omul este ca o floare,
Ca un fulg bătut de vânt
Azi se naşte, mâine moare
Se preface în pământ

Prietenia, o sursă inepuizabilă de dureri de cap pentru adolescenţii din toate timpurile.

Prietenia-i un ocean
Pe care mulţi vor să-l străbată
Dar, până ajung la malul celălalt,
Majoritatea se îneacă

Precursorii manelelor. Încă mai sper că inepţiile ce urmează nu mi-au fost adresate (oricum ar fi fost nişte minciuni sfruntate).

Eşti colega minunată
Tu eşti floare parfumată
Eşti regina frumuseţii
Ai înnebunit băieţii

Şi ultima, care m-a cocoşat de râs-plâns:

E greu să plângi acolo
Unde râdeai odată
Să vezi cum fericirea
De lacrimi ţi-e udată.

Nu degeaba se spune că românul s-a născut poet.

Notă: Aceste mostre de înţelepciune şi creativitate nu-mi aparţin (şi nici nu-mi doresc). Dacă se recunoaşte cineva drept autorul vreuneia dintre ele, să-mi scrie ca să-i trec numele dedesubt 🙂

• ← Impresie de vineri
• Despre cărţile necitite →