Despre misterele Parisului și nu numai

Recunosc că nu am vrut să plec și că nu am crezut nicio secundă că lucrurile vor ieși bine. Dar odată ajunsă acolo, nici să mă întorc nu prea aș fi vrut. Ca de obicei, cu picioarele în două luntre, mă gândeam că este minunată viața de turist, chiar și cu program redus. Dacă lucrurile s-ar întampla după voința mea, nu aș face altceva decât să mă plimb neîncetat prin orașe necunoscute, animate de fețe străine, ale carori povești mă voi strădui în zadar să le ghicesc. Nu m-aș opri din mers decât seara târziu când, obosită de mine însămi prin ceilalți, m-aș refugia într-un hotel, într-o impersonală camera ce dă un nou înțeles dorului de “acasă”.

Drumul de la București la Guyancourt l-am facut alături de un ghem ce se mi se înnodase în stomac încă din seara în care mi-am dat seama de iminența plecării mele. Deși se spune că în doi lucrurile sunt mult mai simple, nouă nu ne-a fost deloc ușor împreună. Pentru că ultimul lucru de care aveam nevoie era să dădăcesc iraționala teamă că nu ma voi descurca în îndeplinirea cu succes a sarcinilor care mă cereau acolo.

Totuși, ce s-a întâmplat:

  • Nici n-am aterizat bine pe Rossy ca m-am pierdut cu firea în fața automatelor de bilete care nu acceptau decât monezi și carduri. Din primele nu aveam suficiente pentru a acoperi costul de 10,8 euro al călătoriei până la Versailles, iar cel de-al doilea aștepta linistit banii de misiune, pierduți în haosul birocrației corporatiste. Salvarea, ca de obicei în astfel de cazuri, a venit de la sticla cu apă cumpărată la suprapreț dintr-un local de tip bistro/birt/sendvișărie – numai bună pentru a umple buzunarele cu mărunțiș și orele cu mulțumirea că cel puțin nimeni nu va răbda de sete.

  • După ceva mai mult de o oră și două mijlloace de transport schimbate, am ajuns în Versailles, de unde urma să iau autobuzul spre Guyancourt, pe care, însa, l-am pierdut la milimetru. Apoi, printr-o nesuferită nepotrivire de situații (eu în întârziere, ei îngrijorați că încă nu ajunsesem, următorul autobuz la o distanță de o oră față de mine), m-am urcat intenționat în autocarul greșit; dar care totuși ajungea prin apropierea locului de destinație. Apoi am mers pe jos, cărând de bagaje ca de mai multi câini morți, cu soarele bătându-mi în cap, cu un mare nimic conturandu-se la orizont și cu un gând care îmi dădea târcoale cu insistența unui țânțar flămând: “Dacă aș putea să dispar… Acum!”. Dar nu s-a întâmplat nimic… decât că, evident, am ajuns unde trebuia.

    Flowers

  • Mai pe seară, am concluzionat că Turnul Eiffel nu merita cei 6 euro pe care i-am plătit până în Paris și retur pentru a-l vedea mai îndeaproape: urât chiar și luminat, împresurat de turiști zgomotosi și de vânzători ambulanți agresivi. M-am consolat totuși cu ideea că a treia oară a fost cu noroc și că nu se va mai mira nimeni că am fost “de atătea ori” la Paris și nu am vazut “turnul” (știu, acum mi-a mai ramas să și urc în el, ceea ce promit încă de pe acum să nu fac). Însă cu adevărat neprețuită a fost plimbarea la pas pe malul Senei.

    Picnic time

  • Următoarea seară mi-am petrecut-o în Versailles unde m-am ținut departe de aglomerația din preajma castelului, pe care îl vizitasem deja de două ori. Așadar, am ales o băncuță dintr-un parc liniștit, pe care mi-am citit romanul horror adus de-acasă; după care am facut o lungă plimbare, vânând în special felinare.

La întoarcere, însoțită de o mulțumire greu de redat în cuvinte, am pășit în sala de așteptare din fața porții de îmbarcare. M-am așezat cu seninătate pe scaun, având adânc imprimată în minte imaginea clădirilor vechi și a pomilor înverziți pe lângă care trecusem, contrar așteptărilor mele, lipsită de griji; întocmai ca un veritabil turist. Iar pe lângă ea, ușor ca un nor de vară, trecea gândul că în cele câteva zile de Paris/Versailles/Guyancourt, cu excepția mamei, nu am știut nimic de nimeni (și vice-versa). Și nu simteam nimic. Nimic în termeni de singurătate. În niciun caz mai multă ca de obicei. „Probabil că asta înseamnă să te simți bine cu tine însuți: oriunde ai fi și orice ai face tu, sentimentele tale față de ceilalți să rămâna cel puțin la fel de intense. Din motive ce țin de reciprocitate, este totusi preferabil să rămână egale”.

Gândurile mi-au fost întrerupte brusc de un neașteptat atac cu arme biologice. Din nefericire pentru reputația țării cu care mă identific ca cetățean, nu mi-a fost deloc dificil să reperez sursa torturii mele olfactive, în grupul de peste douăzeci de țigani care tocmai oferea unul dintre cele mai scârboase spectacole: una dintre femei își alăpta copilul; în mijlocul sălii de asteptare de pe un aeroport, plimbându-se de colo-colo cu țâncul conectat la uger – unul imens pe care îl mai și flutura din când în când, după niște criterii numai de ea știute. Cu stomacul urcat în gât, am încercat sa evit a o privi, însă era peste tot… dacă nu ea, atunci cealaltă femeie care facea fix acelasi lucru: îngrețosa câteva zeci de oameni deja sufocați de mirosul lor. Finalul, însă, a fost la fel de surprinzător ca și începutul: personalul aeronavei i-a strâns pe toți și i-a condus spre culoarul de îmbarcare, închizând ușa în urma lor. Îi priveam prin sticla geamului cum se îndepărtează și simțeam că ceva lipsește din tot acest peisaj ușor morbid.  Dar nu a fost niciun nor negru de gaz așa cum anticipase imaginația mea. Din fericire. Însă mirosul greu și gustul amar al imaginii unui popor au rămas undeva imprimate în memoria francezilor de față.

Ar fi multe de adăugat. Întotdeauna este așa.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


2 thoughts on “Despre misterele Parisului și nu numai

  1. Irene

    Trebuie facute si chestiile super turistice pe care toti japonezii le-au facut deja. Desigur farmecele oraselor pot fi mai ascunse si greu de gasit in ghiduri.
    Eu voiam sa te intreb de anumite detalii ale excursiei de saptamana viitoare, intr-o urbe mult mai neinsemnata, dar care pare cu mult potential

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php